Un weekend la Sibiu pentru un spectacol de teatru? Daca e vorba de Faustul lui Goethe interpretat de Silviu Purcărete, obligatoriu. Cronica de teatru, asadar:
Când am intrat la Faust nu ştiam la ce să mă aştept. Scena era obturată de un cearşaf alb ridicat chiar în faţa primului rând de scaune. Semăna cu un ecran de cinema iar ăsta putea fi un prim indiciu legat de cât de cinematică urma să fie viziunea lui Purcărete. M-am aşezat în rândul al doilea şi am început să fac presupuneri la ce se ascunde în spatele albului cearşaf. Toate gândurile însă mi se îndreptau către ceva de natură să dea fiori. Nu se simţea nici o mişcare dar dincolo de fojgăiala produsă de spectatorii care-şi ocupau locurile în sală se infiripa o muzică duioasă ce părea a fi produsă de-un cor medieval de voci astrale. La un moment dat s-a făcut linişte. Maestrul de ceremonii îmbrăcat într-un costum alb a coborât printre noi, ne-a privit dispreţuitor şi-a părăsit sala smulgând la ieşire cearşaful alb cu un râs sălbatic. Începea spectacolul.
Pe Faust (Ilie Gheorghe) l-am identificat repede - era în mijlocul scenei. Mefisto (Ofelia Popii) s-a lasat mai greu descoperit. Vocea i-o auzeam prea bine - o şoaptă răguşită ce parcă izvora din neant - dar sursa ei, gura şi trupul său contorsionat, l-am remarcat abia după o jumătate bună de minut, efectul fiind identic cu cel simţit când crezi că eşti singur într-o cameră goală şi descoperi că nu eşti. Am ştiut în acel moment că Silviu Purcărete se va juca puţin cu percepţiile noastre iar simţurile vor fi destul de agresate în cele 2 ore.
Oricare din cei care l-au văzut poate depune mărturie că Faust e mai mult decât un spectacol de teatru. E o experienţă senzorială completă şi un performance complex în care nu eşti doar invitat să participi ci efectiv corupt, sedus, ispitit să te alături. Decorul evocă moarte şi ruină, mişcările figuranţilor invocă haosul şi pierderea minţilor, muzica compusă de Vasile Şirli electrizează ca o mantră hipnotică iar în mijlocul lor se desfăşoară un joc de-a şoarecele şi pisica între un om raţional şi o fiinţă eterică, stăpană a viscerelor. Jocul e violent, explicit până la provocator de controversă, însă pasional, emoţionant şi, nu în ultimul rand, intelectual. Coruperea minţii se împlineşte prin coruperea cărnii iar sufletul e moneda de schimb într-un pariu diavolesc dar şi tichetul de intrare în Iad pentru o ‘noapte a Valpurgiei’ în care bizarul şi grotescul îşi dau mâinile şi o pun de-un spectacol de dans cu sânge şi flăcări, capete de porci şi care alegorice. Festinul demonic e unul din motivele pentru care Faust se joacă exclusiv la Hala Balanţa şi mai deloc în deplasare - deşi a fost prezent în festivaluri internaţionale. Amploarea desfăşurării de forţe - cca 120 de oameni - îl transformă într-o producţie monumentală de rangul unei opere rock, o chestie cam unică în ţara noastră.
Nu am prea multe de zis despre textul piesei. Am fost prea puţin atent la el şi nu am reţinut prea multe, din păcate. E şi greu în contextul în care accentul e pus insistent pe partea vizuală. Practic mintea ţi-e mult prea ocupată să absoarbă tot ce se întamplă pe scenă ca să mai înregistreze fidel replicile personajelor. Sigur că unele din ele sunt suficient de puternice ca să zăbovească un timp în memorie dar odată ieşit de la spectacol mintea cedează şi trece la odihnă păstrând doar încântarea unei amintiri fantomatice. Una în care Diavolul era şi femeie şi bărbat, şi diform dar şi lasciv, iar vocea lui prefăcută, tânguitoare, mieroasă sau seducătoare avea forţa de a subjuga. Una în care locul scheleţilor din dulap e luat de cadavrele de sub podea. Una în care inocenţa şi fecioria sunt răpite la adapostul nopţii iar preţul îmbrăţişării lor sunt braţele Morţii. Şi una în care Mefisto priveşte lacom prin ochii Ofeliei Popii iar zâmbetul său pervers te fascinează în aceeaşi măsură în care lacrimile deznădejdii sale te emoţionează. Faust e cel mai bun exemplu de poveste în care, la final, auditoriului i se face milă de villain şi-şi doreşte să-i fi reuşit ‘afacerea’. Din păcate singura consolare pe care i-o poate oferi sunt ropotele de aplauze. Fără număr...fără număr... Bravo Ofelia, bravo Silviu, bravo tuturor.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Comentezi?