PS-uri (XIV)

N-am nici cea mai mica idee de ce continui sa-ti scriu aceste post-scriptum-uri de vreme ce nu astept raspuns nici macar la scrisorile in coada carora le astern. S-ar putea ca ps-urile nici sa nu-ti fie adresate ci sa mi le scriu doar mie, ca un soi de ecou emotional opus banalitatilor cotidiene care alcatuiesc corpul scrisorii. Cred ca, in realitate, eu am mai multa nevoie de aceste ultime randuri decat tine, intrucat ele par sa alimenteze ideea ca existi cumva in continuare intr-un loc ce poate fi, intr-o masura, atins. Si trebuie ca au vreun efect pentru ca zilele trecute am avut o experienta zdruncinatoare. A fost una din acele intalniri tulburatoare in planul oniric pe care nu le uiti niciodata intrucat sunt atat de senzoriale si de realiste, de dramatice si de detaliate incat atunci cand redevii constient un insuportabil val de tristete te sufoca. 

Intr-un moment eram la un eveniment social, intr-un altul te prabuseai inconstienta in mijlocul prietenilor pentru ca in urmatorul sa te internam la urgente si sa aflam ca esti in stare critica, victima unei boli fara leac. Te-ai stins in aceeasi noapte si oricat de caraghios ar suna acum o asemenea fantezie momentul a avut toata greutatea psihica a unei pierderi reale. Am simtit efectiv cum e sa-ti pierzi mintile, sa urli, sa implori si sa te resemnezi in fata inevitabilului. Sa afli ca nu poti face nimic, ca e prea tarziu. Sa te strang la piept sa-ti spun cuvinte pe care le-am gandit mult timp iar tu sa spui ca stii. Ca intr-o melodrama ieftina. Doar ca orice melodrama devine un soi de tragedie cand esti chiar in mijlocul ei. Si chiar daca acum stiu ca totul a fost doar un cosmar grotesc nascocit de-o minte obosita, o rabufnire a unui subconstient mult prea indoliat de pesimism si depresii emoide, episodul si timpul petrecut dupa incheierea lui ordonand ganduri si cautand explicatii m-au ajutat sa ma-nteleg mai bine. Poate de aceea ultimele tale cuvinte au fost doua soapte: “Acum intelegi?” Cred ca da.