22 iunie 2013

De ce e Romania altfel?

E un lucru bun ca o carte ca cea a lui Lucian Boia a devenit atat de populara la noi incat a ajuns sa fie disponibila gratuit pe net. Volumul cuprinde sintetizate in cateva eseuri o seama de explicatii istorice care ar fi bine sa fie stiute de cat mai multa lume ca poate in felul asta se mai schimba ceva in mentalitatea romaneasca. Nu e exclus insa ca ‘De ce este Romania altfel’ sa indispuna nitel, poate chiar sa produca mici accese de furie, pentru ca, asa cum bine stim, adevarul supara. Mai ales adevarul imposibil de schimbat si, dupa cum se va vedea, suprimat... Dar, cum bine spunea jurnalistul Dan Tapalaga lectura acestui volum e un act obligatoriu de igiena.

Un lucru care frapeaza insa e tocmai aceasta mentalitate romaneasca pe care fiecare generatie pare s-o vada mai mult sau mai putin stramba la generatiile precedente si, astfel, s-o ceara schimbata. Dupa cum se va vedea in paginile cartii lui Boia “mentalitatea” pare sa se perpetueze cu destula abilitate de la o generatie la alta mai ales in trasaturile cenusii, in pacatele sau tarele care nu fac cinste indivizilor care o alcatuiesc. Astfel ca atunci cand vorbim de o Romanie “altfel” inevitabil cuvantul altfel imi pare o atenuare insinuanta a unui epitet mult mai dur. Ca si cand ai vorbi de un individ tampit sau nebun ca fiind ‘altfel’. Desigur ca Lucian Boia nu la asta se referea cand califica Romania ca fiind altfel, autorul avand in minte caracterul ei diferit, unicitatea si o anume “excentricitate” in raport cu normalitatea europeana (sic!).

Unele din raspunsurile la intrebarea titulara sunt usor intuibile. Altele insa nu ar fi sesizabile fara o cercetare temeinica a istoriei transformarilor sociale, politice, culturale ale poporului nostru. Cercetare care se face cu mai mult de o carte de 150 de pagini. Dar pentru inceput, micul roman de un ghid interesant.

Iata de pilda de ce suntem pe ultimele locuri in Europa. Am fost de la bun inceput niste “intarziati ai istoriei”:

Evul Mediu începe în spaţiul românesc atunci când în Occident se apropie de sfârşit. A fost, din pornire, un handicap. La 1300, ţaratul bulgăresc avea o istorie de câteva secole şi se afirmase în unele perioade ca o „mare putere“ regională, cu ambiţii imperiale (de unde şi titulatura de ţar a cârmuitorilor săi). Şi Serbia avea o istorie. Ungaria, să nu mai vorbim: coroana Sfântului Ştefan, cu alte cuvinte Ungaria Mare, exista deja la anul 1000. Polonia, de asemenea, se afirmase ca o putere însemnată. Cehia se număra printre ţările componente ale Imperiului German, iar atunci când principatele române abia apăreau pe harta Europei, regele ei Carol I devenea împărat al Sfântului Imperiu (sub numele de Carol IV), şi fonda la Praga o universitate (cu o jumătate de mileniu înaintea universităţilor româneşti). Venite târziu, principatele române sunt şi rămân ţări mici, inevitabil dependente de puterile mai mari (domnitorii români puteau să-i bată din când în când pe regii Ungariei sau ai Poloniei, rămâneau însă vasalii acestora, nedepăşind condiţia de „principi“, şi n-ar fi visat niciun moment să-şi spună regi).
Faptul ca am venit intotdeauna ultimii la masa s-a tradus printr-o flamanzire indelungata si o slabiciune inerenta a “statului”. Pana hat tarziu am fost complet dezbinati si lipsiti de institutii care sa aplice niste principii de guvernare eficiente.

Modul cum se petrecea succesiunea la tron ilustrează mai bine ca orice funcţionarea defectuoasă a mecanismului. Nici nu merită să-i amintim „regulile“, vagi şi oricum prea puţin respectate. Până la urmă, în fruntea ţărilor române ajungea cine putea. Cu preţul conflictelor interne şi al intervenţiilor din afară, solicitate adesea de competitori.

Faptul ca orice pas inainte spre modernizare il datoram strainilor ne-a lasat cu un afurisit de complex de inferioritate: oameni mici in tari mici, la discretia vecinilor, paizani care au trebuit sa se uite la altii cum fac industrie, mestesuguri si comert, in vreme ce ei trudeau la boier. Asta ar fi catalizat nasterea si cultivarea unui sentiment de orgoliu national care sa lege peste veacuri romanii moderni de strabunii lor latini, pe de o parte, si dacii liberi si intelepti, pe de alta parte, pentru a “compensa micimea prezentului”.

Demitizarea continua cu reprosuri usuratoare: Obisnuinta supunerii e de asemenea o mostenire. Romanii au deprins-o timp de veacuri: de la taranul prea plecat in fata boierului pana la domnitorul prea plecat in fata Inaltei Porti. "Capul plecat sabia nu-l taie" este unul dintre cele mai des mentionate proverbe romanesti. Supunerea genereaza si strategii compensatoare: mai direct spus cum poti "sa-l tragi pe sfoara" pe cel caruia aparent i te supui. E un gen de rezistenta pasiva mult mai frecventa la romani decat rezistenta pe fata. Niciunde nu e mai actuala aceasta decat in relatiile liderilor politici cu europenii cand accepta niste lucruri si apoi fac cum ii taie capu’. Sau in promisiunile de campanie. 'Zici ca ei dar faci ca tine' e un excelent proverb pentru a ilustra dublul discurs. Si se mai mira lumea ca romanul nu protesteaza decat o data la 60-80 de ani (1848-1907-1989), cand explodeaza mamaliga.

Oricare ar fi insa pacatele romanului mi-e greu sa cred ca ele ii sunt doar lui specifice. Probabil ca veniti mai tarziu pe scara istoriei si urcand mai incet treptele decat restul popoarelor romanii depasesc mai greu aceste etape in drumul spre modernizare. Tinand insa cont ca odata erau cu cateva secole in urma faptul ca distanta s-a redus la doar cateva decenii e macar incurajator. Semn ca se poate. 

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Comentezi?