“În vila Gartoller, Helen Hoover Boyle se plimbă prin încăperile goale, cu ecou. Continuă să vorbească la telefon tot timpul ăsta. Cu norul ei de păr roz, cu costumul roz asortat, cu ciorapii albi şi pantofii roz, cu toc mediu. Buzele îi sunt încleiate cu ruj roz. Braţele îi sclipesc şi zornăie de brăţări aurii sau roz, de lanţuri, amulete şi monede de aur.[...]
De umăr îi atârnă o poşetuţă cu roz şi alb prinsă de un lanţ lung, auriu.[...]
Un metru optzeci. Şaizeci de kilograme. Vârsta nu-i uşor de ghicit. E atât de slabă, încât ori e pe moarte, ori e bogată. Costumul e dintr-o stofă care seamănă cu tapiţeria unei canapele, tivită cu alb. Este roz, dar nu roz-crevete. Are mai degrabă culoarea pastei de crevete servite pe un cruton, cu o frunză de pătrunjel şi o lingură de caviar. Sacoul e croit strâns pe talia zveltă şi tăiat pătrat la umeri. Fusta e scurtă şi mulată. Nasturii aurii - imenşi.
E îmbrăcată în haine de păpuşă.”
“Fusta de la costumul pe care-l poartă e ajustată pe talie. E verde, dar nu verde-lămâie, ci mai degrabă verdele unei prăjituri cu lămâie. Nu verde-avocado, ci mai degrabă verde ca o supă de avocado ornată cu o feliuţă de lămâie subţire ca o foaie de hârtie, servită rece ca gheaţa într-o farfurie de supă din porţelan galben de Sevres.
Este verde ca postavul verde al unei mese de biliard sub bila galbenă cu numărul unu, nu sub bila roşie cu numărul trei.”
“Helen poartă un costum roşu, dar nu roşu-fragă. E mai degrabă acel roşu al spumei de fragi cu frişcă, servită într-un bol de cristal cu picior.”
“Costumul lui Helen e galben, dar nu galben-rapiţă. E mai degrabă galben ca o floare de piciorul-cocoşului făurită de Carl Faberge din aur încrustat cu pietre preţioase galbene.”
“Helen e îmbrăcată cu taior alb şi pantofi asortaţi, dar nu alb ca zăpada; e mai degrabă albul ăla când mergi la schi într-o staţiune de lux din Canada, cu maşină închiriată şi şofer la dispoziţie, cu 14 valize asorate şi apartament la hotel de cinci stele.”
Cîntec de leagăn
Multa culoare in cartea asta, mai multa decat eram obisnuit sa gust in romanele lui Palahniuk. Aproape ca-ti vine sa crezi ca-i o bucatica de literatura chick. Dar e inselatoare, caci nu lipseste nici griul, nici albastrul rece si sticlos si nici negrul, culoarea predominanta stilului cinic si intunecat al lui Palahniuk. Magie si moarte sunt ideile de baza. Subiectul insa nu e cel mai important aspect al cartii. Important e procesul de creatie si motivatia existentei acestui roman. In 1999 tatal lui Chuck, Fred Palahniuk si iubita acestuia, Donna Fontaine, erau ucisi de fostul sot al femeii, proaspat iesit din inchisoare. Asasinul a fost prins si condamnat la moarte iar Chuck a avut si el un rol in luarea deciziei de catre instanta... Lullaby (Cantec de leagan) e felul in care Palahniuk a ales sa faca pace cu propria constiinta.
Pe foarte scurt e vorba de doua personaje, Carl si Helen, si despre un descantec pe care amandoi il stiu si-l folosesc discretionar. Poezia - un adevarat cantec de leagan - are efectul magic de a adormi pe veci fiintele asupra carora e rostita, copii sau oameni mari, indiferent de locul unde se afla. O adevarata “arma de distrugere in masa” daca ar fi sa cada in maini nepotrivite. Simtind fiecare efectul descantecului pe pielea sa (amandoi isi ucisesera accidental familia) cei doi se pun sa cerceteze toate bibliotecile pentru a elimina sursa raului, insa nu ezita sa-i descante pe toti cei care se impotrivesc. Puterea de a cauza moarte prin vorbe e seducatoare si greu de rezistat. Am priceput adevaratul sens al povestii abia dupa ce am aflat conjunctura in care a fost scrisa. Ucigasul tatalui lui Chuck Palahniuk a fost executat la o luna dupa finalizarea romanului. Descantec cu efect intarziat...
“Acum vreo doua săptămâni am trecut cu maşina pe lângă casa lor. Îi zic că i-am văzut pe el şi pe mama lucrând în curte. Eram parcat mai încolo, pe stradă, sub un cireş înflorit... maşina mea, maşina lui Helen, acoperită de petale roz. Arătau bine, zic, şi el, şi mami.Îi spun că şi mie mi-a fost dor de el. Şi eu îl iubesc. Eu sunt bine, îi zic.Nu ştiu ce să fac, zic. Dar o să fie bine, zic.Apoi tac şi ascult. Aştept să se oprească din plâns, ca să-i pot zice că-mi pare rău.”
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Comentezi?