06 octombrie 2009

Fatalitatea cunoasterii


Pe masura ce inaintez in viata remarc cu tot mai multa claritate ca cunoasterea inseamna in acelasi timp nemultumire + dezamagire si ca fericirea sinelului presupune tot mai multa ignoranta (ignorance is bliss, nu?). E natura umana ca pe masura ce stii mai multe sa fii mai nemultumit si sa tanjesti la mai mult. Asa am fost construiti pesemne, cu o capacitate exemplara de a ne hrani trupul dar cu o foame insatiabila in suflet: setea de cunoastere, curiozitatea pentru nou, senzational, sau nemaivazut. E ca un drog si cu cat abuzezi mai mult de el cu atat tentatia sau lipsa te chinuie mai mult. O descopar cu fiecare noua carte citita care imi reaminteste ca oricat m-as stradui nu voi putea cuprinde tot ce ar merita cuprins cu bratele invizibile ale imaginatiei. O remarc la fiecare melodie nou descoperita care imi starneste ceva in trup si-mi gadila auzul pentru o perioada de timp dar care imi reconfirma realitatea ca exista atatea noi sunete ce asteapta sa fie descoperite si ascultate. Sau cu fiecare nou film care ma surprinde prin originalitate si-mi arata ca inca nu s-a spus tot ce era de spus intr-un domeniu. Toate nu fac decat sa-mi aminteasca fatalismul naturii noastre trecatoare: poti gusta din multe dar nu le vei gusta niciodata pe toate si, in plus, nu iei nimic cu tine. Cine e de vina pentru asta, afara desigur de cel de sus? Tot noi si goana noastra dupa progres, cea care ne-a adus cele mai adanci taine ale cunoasterii la distanta unui click. Nu zic ca e ceva rau, dar e deprimant sa te vezi capabil sa accesezi toata aceasta cunoastere dar sa recunosti ca-ti este peste puteri s-o asimilezi.

Si nu vi se pare ca de la o vreme incoace nici progresul in sine nu mai reuseste sa ne surprinda? Ca e constant dar monoton in acelasi timp? Ca descoperirile nu mai sunt in salturi accidentale si rasunatoare, ci chinuite, intuite si asteptate, rod al unei munci sustinute. Isi poate cineva imagina emotia vederii unei piramide gata facute sau aprinderii unui bec? Prima voce transmisa la mare distanta sau primul aparat de zbor? Eu unul nu pot. Energia atomica si aterizarea pe Luna au fost ultimele salturi remarcabile si chiar si ele erau de multa vreme anticipate, concretizarea lor fiind doar o chestiune de timp. Va amintiti cand au pus in functiune LHC-ul la Geneva, cel mai mare proiect stiintific al umanitatii, a tresarit careva de emotie? Ok, deci o sa rezulte niste antimaterie poate, niste chestii a caror existenta doar o banuim, poate si o gaura neagra, poate ne jucam de-a Dumnezeu dar se compara asta cu "senzationalul" primului cuvant tiparit? Oare la fel de sceptice si greu de impresionat au fost si generatiile anterioare? Tine cumva de lipsa noastra de intuitie, de imposibilitatea de a prevedea importanta lucrurilor in viitor? Asta ne face sa fim fascinati doar cand privim in trecut? Ma indoiesc. Ne pricepem de minune sa zabovim asupra trecutului si sa visam la viitor. Ce nu stim prea bine e sa traim prezentul. Poate ca sunt doar eu, dar am impresia ca timpul zboara pe langa noi cam mult prea repede. Gasim prea putina placere in lucrurie mici si nu suficienta in cele mari si ne dispensam prea repede de ambele in cautarea noului. A tot mai mult nou. Traim pentru lolz-uri si omg-uri de scurta durata. Poftim inca unul. Cunoasterea e la fel de usor de cuantificat precum iubirea. Gasesti la fel de multa cunoastere intr-un graunte de nisip ca si intr-o racheta Apollo si pe amandoua le poti masura tot atat de bine cum masori iubirea dintre 1000 de persoane ce fac dragoste simultan.

E o aroganta nesimulata sa visez ca as putea cuprinde mai mult decat un strop de cunoastere din lumea asta vasta in care traiesc si sa ma deprim daca mecanismul vietii mi-l refuza pe al doilea strop. Sunt insa victima aceluiasi egocentrism uman care invarte lumea in jurul meu uitand ca intregul meu univers nu-i decat un fir de praf la randul lui intr-o mare de universuri. Asa ca de ce i-ar pasa Marelui Atotcuprinzator daca eu ma oftic ca nu stiu Nimic. Sau ca fatalitatea destinului ne sperie cu atat mai mult cu cat curiozitatea noastra creste de la o zi la alta. Nu ar fi mai simplu sa (e)migram spre o existenta mai linistita intr-un univers "marcat" doar pana la limita campului vizual? Nu am fi mai fericiti? Am dubii si cred ca odata si-odata cunoasterea deplina ni se va deslusi de catre Cineva, pentru ca nu pot crede ca natura are asa un simt al ironiei si un apetit pentru coincidente stranii incat sa ia un element atat de simplu cum e carbonul ca sa faca din el grafit si diamant deopotriva. E ridicol. E absolut ridicol ca ceva atat de grandios ca Spatiul sa se nasca atat de spontan, din Punctul primordial, dar cu legi bine stabilite. Eu presimt ca acelasi legiuitor a pus in noi si setea de cunoastere si speranta si incapatanarea de a nu ne da batuti, pentru ca odata si-odata sa gasim ce cautam chiar de-ar fi sa murim un milion de morti pentru asta. Si atunci cunoasterea va insemna fericire.

7 comentarii:

  1. Nice :)
    1) Ma regasesc in frustrarea de-a nu sti tot :) (am trecut direct la "the big picture", dar evident pana acolo ma regasesc in frustrarea de a reliza cu fiecare lucru invatat cat de putin stiu deja, bla). Si tocmai pentru ca este excesiv de enervant, am gasit modalitatea sa trec peste- prin a-mi impune ca setea de cunoastere e o chestie pozitiva, palpitanta, emotionanta, infioratoare uneori si a savuta pur si simplu tot ce imi aduce ceva nou. Cu o doza de calm si cvasi-fericire, nu cu stres si nervi ca nu stiu mai mult.
    2) Dealtfel ideea asta cu fericirea neconditionata pe care o aduce cultura se regaseste si in "Jurnalul fericirii" de Steihardt, merita citita daca n-ai facut asta deja. Chiar daca -in ideea post-ului-te face sa te simti complet incult :)

    RăspundețiȘtergere
  2. @Lavinia: e o solutie ce spui tu la 1) N-am citit cartea lu Steinhardt dar o am in playlist.

    RăspundețiȘtergere
  3. Cea mai buna parte care-ti vine, mai tarziu, cu-cunoasterea e posibilitatea de a aprecia lucrurile marunte.

    Un laptop de un centimetru grosime, o bicicleta pe care poti s-o iei in ghiozdan, un zambet de la un trecator pe strada, o carte a carei coperta nu s-a stricat cand a picurat pe ea, un film de la care nu-ti vine sa pleci cand se termina...

    Sper sa ne vedem cand ajungem acolo

    RăspundețiȘtergere
  4. "Poate ca sunt eu, dar am impresia ca timpul zboara pe langa noi cam mult prea repede"

    Nu esti doar tu, si mama mi-a spus ca atunci cand ea era copil, o zi dura mult mai mult. Ca trecea o gramada de timp pana se facea seara si ca nu i se pare ei din cauza ca are multe de facut, ca si atunci avea multe de facut dar ziua era muuuuult mai lunga. Hmm.

    RăspundețiȘtergere
  5. Mie mi se pare ca fatalitatea nu e a cunoasterii in general, ci a cunoasterii dezechilibrate: multa informare plus insuficienta formare. Daca ne concentram nu doar pe a sti, ci si pe a deveni, putem ajunge la stadiul in care fericirea vine din "a fi" si e prea putin conditionata de "a sti" sau "a face". Eu n-am ajuns (inca) acolo, dar stiu cativa oameni foarte inteligenti, culti, mereu curiosi sa invete ceva nou, care in acelasi timp se bucura de viata a' dracu' de mult.

    Stii ce ma intreb eu? Acea "cunoastere deplina" poate insemna "a sti tot ce exista" sau "a sti esentialul si cum sa-l deosebesti de neesential". Am impresia ca pentru tine e prima varianta. De a doua ce parere ai?

    RăspundețiȘtergere
  6. Ai dreptate, daca simultan cu dobandirea cunoasterii actionam si in scopul (re)formarii noastre pentru a deveni mai usor de fericit, putem spune ca "a fi" e deajuns.

    Tocmai de aia nu vom accede la cunoasterea deplina pentru ca mintea noastra e setata pe retinerea esentialului, ceea ce difera de la individ la individ, astfel ca fiecare din noi va avea o deplina cunostere in raport cu propriile interese dar niciodata o "cunoastere deplina."

    RăspundețiȘtergere
  7. subscriu...
    desi, despre (ne)existenta 'marelui', 'legiuitorului'..., se poate vb.mult.

    RăspundețiȘtergere

Comentezi?