27 iunie 2015

Canibalismul, prima idee originala a omului

Goya - Saturn devorandu-si copilul

De cand ma stiu una din chestiile care-mi produceau disconfort psihic era, dupa oamenii morti, ideea de oameni care mananca alti oameni. E o chestiune care si acum imi repugna, in principiu, ceea ce face si mai inexplicabil faptul ca pot sa privesc seriale ca Hannibal si sa salivez pe ascuns. E ca si cum creierul meu blocheaza detaliul aparent neimportant ca mesele gatite de sinistrul doctor Lecter sunt, dincolo de mizanplasul spectaculos si apetisant, demn de o emisiune gastronomica, un festin absolut grotesc. Am senzatia ca pentru prima data in cultura populara canibalismul nu mai e prezentat (doar) ca ceva deviant, abominabil, socant si exploatativ, ci, indeosebi, ca ceva preponderent frumos, in ciuda perplexitatii pe care o provoaca. Siguri, “vinovati” pentru asta sunt realizatorii si simtul lor estetic deosebit, talentul artistic pe care-l au in construit scene evocative, atentia pentru detalii, buna cunoastere a psihologiei voyeurului etc. Sunt constient ca sunt manipulat si nu pot renunta la asta pentru ca manipularea imi satisface si curiozitatea, socandu-ma si intrigandu-ma deopotriva.

Lasand insa deoparte fantezia si fiorurile sale comerciale am fost mult mai surprins cand ascultand o lectura audio a unui profesor de istorie si antropologie despre principalele idei care au influentat omenirea (idee in sensul de “concept, notiune, reprezentare generala si abstracta care se formeaza in constiinta omului in legatura cu un obiect sau un fenomen”) prima si prin urmare cea mai veche a fost ideea de canibalism. Nu imblanzirea focului, nu limbajul sau, vezi doamne, roata, ci ideea de a-ti manca semenii, despre care exista dovezi vechi de 400 000 de ani si pe care o gasim raspandita pana in vremurile moderne pe aproape intreaga planeta si in aproape toate culturile.

Desigur ca profesorul Felipe Fernández-Armesto nu avea in vedere canibalismul ca model de dieta bazat pe carne de om, lucru pe care-l regasim la Hannibal impodobit cu toate excentricitatile unui gurmand si garnisit cu o sticla de Chianti. Si nici canibalismul de subzistenta, cand indivizi sau grupuri de indivizi sunt pusi in situatii exceptionale care-i forteaza sa depaseasca repulsia innascuta pentru a supravietui. El vorbea de canibalismul in scop ritual, cand indivizi sau comunitati isi consumau membrii sau dusmanii din considerente morale sau pentru a le asimila indemanarea, forta vitala. Inca din zorii umanitatii, cand oamenii preistorici traiau prin pesteri lipsite de curent si internet, pana sa le vina prin cap sa-si ingroape mortii sau sa-i arda pe rug, acestia ii consumau in tihna, fie pentru a-i “tine aproape”, fie pentru a nu atrage pradatori prin aruncarea lor. Asta era o Idee. Cineva s-a gandit la asta, a reflectat cu creierul lui inapoiat de atunci, si cu variatii minore ideea s-a perpetuat pana in secolul XX cand triburi din Papua Noua Guinee isi puneau nevestele sa-si devoreze sotul mort pentru a nu-l spurca pamantul si viermii.

Asa ca toate miturile si legendele in care zei isi mancau odraslele sau regi nebuni serveau carne de om musafirilor naivi si toate istoriile “salbaticilor” din toate colturile lumii si ale sacrificiilor umane pe care le efectuau (multe insotite de consumul sangelui sau carnii umane) au un fundament, cred, destul de solid. Canibalismul n-ar fi fost o chestie atat de raspandita daca nu era sadita in chiar radacinile civilizatiei noastre, rasarind in cele mai neasteptate locuri si momente ca o buruiana imposibil de starpit. Asta inseamna ca privind suficient de mult inapoi si cu oarecare detasare si amuzament toti putem avea un stra-stra-stra-stramos canibal. Ceea ce-i ok. E omenesc... si, totodata, inuman.

25 iunie 2015

Seriale alternative

N-am mai scris de multisor pe-aici, dar asta nu e din cauza ca as avea ceva mai bun de facut (chiar am) ci din cauza ca am ceva mai putine de spus decat inainte. Totusi, fiindca timpul liber mi-l impart intre organizat Ceau Cinema! editia 2 si vizionat o gramada de seriale, parca simt nevoia sa ventilez cateva din prostiile care-mi umbla prin cap atunci cand nu-s atent. Mai nou, idei alternative la seriale bine-cunoscute. Sau ce-mi spune mie titlul unui serial popular daca in momentul asta as fi aterizat pe Terra si as auzi intaia oara de el.


Gotham - povestea rivalitatii dintre galeriile a doua echipe fictive de fotbal din acelasi oras: Gotham United si Gotham City. Meciuri, batai intre hooligans, drame de familii engleze de someri, multe betii, mizeria clasei de jos.

The Flash - serial cu investigatii paranormale al carui protagonist este un tanar jurnalist fotograf care cu ajutorul unei vechi camere foto (tipica anilor 40-50) poate vedea in pozele facute la locul crimei detalii legate de criminal.

Walking, (but almost) Dead - un serial de comedie cu doi tipi care lucreaza la un azil de batrani scotandu-i la plimbare si facand misto de “legume”.

Twin Peaks - dramedie cu doi gemeni pitici (The Peak Brothers), unul foarte destept, dar timid, altul mai tantalau, dar afemeiat, care incearca sa puna pe roate o afacere: un serviciu de escorte.

Lost - serial de aventuri cu un catel pierdut intr-un megaoras. Incercand sa ajunga la stapani cainele este adoptat pe rand de diferiti oameni carora le schimba viata in bine.

Hannibal: Legendary Journeys - serial epic istoric care urmareste campania stralucitului general cartaginez Hannibal “Lector” Barca pana la portile Romei, unde-i bate pe romani de-i usuca insa apoi e invins prin infometare.

Orange is the new Black - serial despre o tipa nou angajata intr-un sex-shop si truda ei pentru a creste vanzarile de dildo-uri si alte obiecte specifice.

Orphan Black - drama cu accente comice despre un pusti negru orfan in anii ‘60 care e adoptat de o familie de albi superiori moral care incearca sa-l urce in societate cand el vrea doar sa cante la chitara si sa fumeze iarba.

True Detective - parodie britanica (in genul Murder By Death) in care in fiecare episod faimosii detectivi Sherlock Holmes, Hercule Poirot, Jessica Fletcher, Columbo, Miss Marple si Father Brown sunt invitati la o cina sa rezolve un mister de sufragerie. De fiecare data autorul e majordomul dar acesta nu apare decat la final.

Breaking Bad - documentar educational episodic despre cum sa NU spargi case, magazine, banci ori sa faci trafic de arme si droguri pentru ca vei esua lamentabil.

Better Call Saul - serial de comedie despre un mester bun la toate, Saul, care e intotdeauna chemat de vecine sa le repare cele mai tampite stricaciuni de prin casa. Uneori face si sex cu ele si se simte folosit, avand mustrari pentru ca si-a inselat nevasta, dar ideea centrala e ca tipul e un geniu in improvizat reparatii: un McGyver al instalatiilor.

Daredevil - serial de actiune optzecist cu un motociclist cascador care in part-time e sofer de fuga pentru spargatorii de banci. Vrea sa scape de lumea infractorilor dar ceva il tot trage inapoi: adrenalina curselor urmarit de politie.

Desperate Housewives - un spinoff al Mad Men in care ni se arata ce viata plictisitoare aveau casnicele in anii ‘60. Barfe, ceaiuri, goblenuri si crescut de plozi.

Homeland - serial istoric despre ascensiunea la putere a lui Hitler, transformarea Germaniei intr-un stat politienesc, persecutarea imigrantilor, catalogarea lor drept teroristi si declansarea preemptiva a celui de-al treilea razboi mondial.

Carnivale - serial thriller/horror care il are drept titular pe John Carnivale, un clovn-asasin in serie care merge la petreceri de familie si-i omoara pe toti musafirii cu ajutorul unor contraptii ingenioase, gen Saw. Cand nu ucide lucreaza ca sofer de camion frigorific traversand toata America, din Alaska pana in Florida, ascultand Coldplay.

14 mai 2015

Pariul Exit cu Timisoara: Revolution Festival

Dupa 5 ani in care diferite experimente festivaliere de nisa au incercat (cu sau fara succes) sa-i convinga pe timisoreni sa iasa din case si sa plateasca un bilet de intrare iata-ne in sfarsit in faza in care ne va fi testat potentialul de a gazdui germenele unui festival ceva mai amplu si mai diversificat in line-up, orientat catre un public regional dar cu potential de crestere international.


Plantat in urbea noastra de creatorii EXIT Fest (Best Major European Festival in 2013) si ai Festivalului Sea Dance din Muntenegru, Get Exited Revolution Festival va beneficia de contactele si experienta lor de 15 ani. Asta-i intotdeauna un lucru bun cand incepi ceva de la zero. Prima editie se va desfasura la Muzeul Satului Banatean in 30-31 mai, va aduce nu mai putin de 100 de artisti si va avea 6 scene.

În prim-plan este scena principală care portă numele de Music Guru, urmată de Electric Apex, scenă de unde vor răsuna cele mai tari sound-uri electronice. Ritmuri de salsa, mambo, samba sau rumba se vor găsi la Cubalkan, care se află sub tutela cubanezului Choma Sumbu Garcia, care este responsabil pentru faimoasa scenă latino de la EXIT. Petru cei care doresc vibrații pozitive și sunete reggae, dub și dancehall, scena Zion Love este locul ideal de la Revolution Festival. Cei care vor să danseze pe muzică aleasă chiar de ei vor putea face acest lucru, purtând căști, în cadrul petrecerilor silent disco. Acestea se vor ține în ambele zile ale festivalului, fiind găzduite la scena Ghost Music. Arta cinematografică își va avea locul la Videorama, zona unde se vor proiecta cele mai spectaculoase showuri live filmate la EXIT și Sea Dance. Revolution Festival va găzdui și zona Foodinon, unde petrecăreții vor putea să-și încarce bateriile pentru a putea să danseze toată noaptea.

Ivan Milivojev, fondator EXIT, spunea la conferinta de presa ca Revolution Festival e gandit pe termen lung. Faptul ca acum stiu mai bine ce au de facut le va permite sa sara cativa pasi in dezvoltarea festivalului iar Timisoara sta ceva mai bine ca potential turistic decat Novi Sad-ul anilor 2000. Totodata sub umbrela Get Exited aceasta va fi promovat alaturi de celelalte evenimente produse de ei in Serbia si Muntenegru.

Numele anunţate pentru prima ediţie a Revolution Festival sunt Noisia, DJ Fresh, Modestep, Sabaton, Eyesburn, Dubioza Kolektiv, Partybrejkers, DJ Marky and Stamina MC, Implant Pentru Refuz şi mulţi alţii. Vor fi si cateva surprize, "chestii" artistice conexe menite sa faca evenimentul o experienta cat mai interesanta. Programul se va derula in fiecare seara de la ora 19 la 6 dimineata dar nu vor exista posibilitati de campare. Biletele costa in prima faza 49 de lei ("early-brid" disponibile pe eventim.ro si myticket.ro) urmand ca dupa epuizarea primelor (1000?) pretul sa urce la 69 de lei. Parerea mea e ca sunt foarte accesibile.
O chestie faina e ca cei cu bilete de EXIT pot intra cu acestea si la Revolution Fest fara a mai plati inca o data.

08 aprilie 2015

Dependent de podcasturi




Unul din motivele pentru care nu (prea) urmaresc vlog-uri si principalul vinovat pentru faptul ca n-am mai ascultat un album muzical de cel putin un an (exceptie fac cateva soundtrack-uri misto) o reprezinta podcasturile. Cand le-am descoperit radiourile au incetat sa mai insemne ceva pentru mine, muzica a fost redusa la scurte accese de curiozitate si, ca o consecinta, inspiratia si cheful de scris, lipsite de unul din principalii lor declansatori (alaturi de vin) s-au disipat, ori cel putin redus la un nivel abia perceptibil.

Nu e o chestie neaparat regretabila. E o observatie constienta a faptului ca un produs media extrem de accesibil mi-a schimbat intr-o masura modul de viata si felul in care ma raportam la ceea ce ma inconjoara sau ma stimuleaza. Pana acum eram patruns de o anumita nevoie de exprimare urgenta pe un anumit subiect, indiferent daca eram sau nu in masura s-o fac. Mai nou am abordat o pozitie mai rezervata, in expectativa, ascultandu-i pe altii cum dezbat si, in lipsa unui punct de vedere divergent ori a unor argumente noi, multumindu-ma sa indic cele mai lucide si mai convingatoare voci.

Motivul pentru care nu am devenit fanul vlog-urilor (cu vreo doua exceptii) e timpul. Sa urmaresc un clip imi solicita doua simturi (vazul si auzul) si-mi face cam imposibila orice alta activitate. Un episod de 10 minute pe tub mi se pare la fel de angajant, la nivel decizional, ca un film de 2 ore la cinema. Un podcast de aproape 2 ore mi se pare o plimbare in parc… asta pentru ca de multe ori e asociat unei deplasari. Exceptand un drum cu masina, orice plecare de-acasa mai lunga de 15 minute e insotita de o pereche de casti si nelipsitul telefon de pe care ruleaza un episod de podcast. Timpul si faptul ca am descoperit podcasturile inainte ca vlog-urile sa devina populare la noi au decis in favoarea primelor.

Am inceput sa ascult podcasturi acum 2 ani, in principal pentru ca eram curios de anumite review-uri ale unor romane SF pe care nu ajunsesem sa le citesc. Apoi de interviuri cu autori pe care-i admiram. Apoi de discutii despre diferite romane care mi-au influentat copilaria din care extrageam nuante noi, referinte oblice spre alte lucrari, in general un meniu copios de lucruri interesante pe care le puteam cerceta. Chiar daca nu participam la discutie, simplul fapt de a asculta o conversatie erudita intre oameni extrem de informati, clari in exprimare si chiar cu un simt al umorului era fantastic. Si un mod excelent de omorat timpul pierdut intre doua destinatii sau de a amplifica o tura cu bicicleta ori una de alergat.

Momentam sunt abonat la o duzina de podcasturi (straine toate) si ascult in mod regulat jumatate din ele. Subiectele sunt restranse la nisele mele de interes: istorie, cultura pop, film si literatura (in special SF) dar izvorul de unde acestea vin e extrem de diversificat. Practic despre orice iti trece prin cap exista cineva care a facut un podcast pe care il poti descarca gratuit si asculta.

Ce podcasturi ascult mai des:

Geek’s Guide To The Galaxy. E un talkshow care contine discutii despre SF & F in literatura, filme, jocuri, comics dar si pe subiecte conexe ca tehnologia, stiinta sau gandirea critica. In mod regulat au interviuri cu autori importanti (ca George R. R. Martin, Cory Doctorow, Chuck Palahniuk) oameni de stiinta (Neil deGrasse Tyson) sau realizatori de film (David Cronenberg, Simon Pegg).

Science Fiction Film Podcast. Asta e podcastul meu preferat la ora actuala intrucat am devenit si sponsor la el (1$ peluna). Gazda (Dean) e un geek obsedat de filme SF care impreuna cu un amic si, probabil, gagica-sa, dezbat in fiecare episod un film extrem de popular votat in prealabil de ascultatori. Am ajuns destul de tarziu la el dar am recuperat aproape 20 de episoade si la fiecare din ele am simtit un puternic impuls sa revad filmul discutat. Impuls pe care, dealtfel, l-am si urmat. Tonul e foarte relaxat, ireverentios, plin de glume “proaste” si vulgaritati dar informatiile sunt excelent documentate iar opiniile bine argumentate. Tinand cont ca nu sunt critici de profesie ci doar niste geeks entuziasti podcastul e remarcabil. Episoadele dureaza intre 90-120 min.

Double Feature. E mai putin un podcast cat un experiment in vizionat filme. Gazdele sunt doi tipi care urmaresc cate 2 filme imperecheate dupa o logica mai mult sau mai putin evidenta si apoi le discuta vreme de 45 de minute. Nu e o analiza comparativa ci mai degraba o reflectie asupra catorva teme sau idei si asupra felului in care i-au influentat, bineinteles, intrerupte de alunecari in tot felul de zone irelevante dar deplin asumate atat de ei cat si de mine ca ascultator. E locul unde am facut cateva descoperiri (Tokyo Drifter e una) si in care mi-am schimbat uneori opiniile despre anumite filme. Perechi interesante: Repulsion + Compliance, Cosmopolis + Holy Motors, Wrong + Upstream Color, The Lords of Salem + Machete Kills, Antichrist + Red White and Blue, etc. Ca cireasa de pe tort, podcastul are si cel mai misto intro dintre toate.

Tot despre filme in special si cinema in general sunt si podcasturile /Filmcast si Filmspotting, unde gazdele sunt de obicei critici de film care discuta ultimele lansari, cele mai noi stiri din domeniu, placeri vinovate si diferite topuri facute de ei. Sunt podcasturi facute profesionist, cu vechime de aproape 10 ani, de niste oameni experimentati si pasionati in egala masura.

BBC’s The Forum e un podcast in care gazda invita trei specialisti sau minti luminate pentru a dezbate o idee cat de cat semnificativa in contextul actual. Exemple: Inteligenta sociala, Cum percepem arta, Orasele viitorului, Multilingvismul, Nanostiinta, Extraterestrii, Mutatiile, Temperamentul, Ierarhia, Posesiunile, etc. E un show de 30-45 de minute in care la un moment dat unul din invitati are la dispozitie 60s sa prezinte o idee care ar putea schimba lumea. E ca un program Discovery de buzunar.

Stuff you missed in history class e tot un podcast educational in care focusul e pe anumite fapte istorice mai mult sau mai putin cunoscute. Foarte util pentru cei care au impresia ca nu cunosc destula istorie. Plin de wtf? moments. Desigur, informatiile le poti gasi si singur pe wikipedia daca vreodata te intereseaza un subiect anume, dar, in orice caz, sunt 30 de minute castigate in drum spre job sau pub.

Bald Move e probabil cel mai meticulos podcast despre seriale. Sunt analizate si descifrate episod cu episod serii ca Game of Thrones, Mad Men, The Walking Dead, Better Call Saul, House of Cards sau Justified. Daca esti genul de consumator dependent de TV drama de calitate si preocupat de chichite care-ti scapa la prima vizionare, acolo le afli pe toate.

Ar mai fi si altele dar cred ca cele mentionate sunt destul de graitoare in ce priveste preocuparile mele. O ultima mentiune de ordin tehnic. De regula pentru ascultat folosesc o aplicatie de mobil, Podcast Addict. Usor de instalat, are motor de cautare, accepta RSS si o banca de sugestii destul de utile. Poti asculta mai multe episoade in paralel si nu uita unde ai ramas.

02 martie 2015

Ps-uri (XVI): (un fel de) Epilog

Stii, am depistat doua categorii de oameni care se intreaba de ce nu (le) mai scriu? Cei carora le lipsesc randurile mele si cei care vor o explicatie pentru absenta propriilor randuri. Tu stii in ce categorie te afli. La fel si eu. Daca raspunsurile oferite lor variau de la cat se poate de vagi la excesiv de elaborate cel datorat tie e foarte limpede: astept un raspuns.

PPS: Imi plac plicurile autocolante. Nu exista o mai viscerala ilustrare a progresului tehnologic decat constatarea faptului ca scrisoarea trimisa nu ti-a mai lasat un gust amar.

27 octombrie 2014

Teatru: Anna Karenina


La mai bine de la 1 an de la premiera pe scena Teatrului National Timisoara am ajuns si eu la spectacolul Adei Lupu, Anna Karenina, adaptare post-moderna de Helen Edmundson dupa arhi-cunoscutul roman al lui Lev Tolstoi. Nu mi-e familiara lucrarea rusului, am vazut doar o singura ecranizare a povestii (filmul lui Joe Wright de acum 2 ani) asa ca am foarte putina autoritate (alta decat a spectatorului) in a judeca critic ceea ce am vazut. O prima impresie ar fi ca e un spectacol lung (3 ore si jumatate cu pauza) si ca acest lucru se simte. O a doua impresie ar fi ca montarea a fost foarte artistica, aproape cinematica, cu o mizanscena si o lumina deosebit de placute ochiului.

Bineinteles ca asta se datoreaza conceptului de puzzle cu tablouri din viata unui personaj constient de soarta sa fatidica, de sfarsitul sau tragic, care, prins intr-un limbo cu aspect de hala industriala este invocat sa lase memoria sa-si verse din nou cursul evenimentelor. Momente-tablou aluneca elegant in scena, pe roti sau pe sine, trase de masinisti/lucratori la cai ferate si asamblate de mana regizorala intr-o poveste care trebuie sa comprime inteligent 900 de pagini de roman. Unele dintre ele sunt prin urmare profunde si evocative in vreme ce altele nu le pot considera decat balast narativ care ingreuneaza piesa. Apreciez intentia de a oferi fiecarui personaj sansa de a straluci insa unele dintre acestea nu sunt chiar atat de interesante.


Scenariul urmareste mai atent doua dintre personaje, Anna (Claudia Ieremia) si Levin (Victor Manovici), amandoi supusi capriciilor iubirii si disperati sa-si gaseasca fericirea. Anna, personajul titular, are insa un destin aparte, pe care-l exploreaza acum prin spatiile necunoscute, tenebroase ale fiintei sale populate cu framantari, impulsuri carnale si decizii irationale. Un artificiu regizoral a personificat insa toate aceste temeri si framantari intr-o umbra sau un demon(!?) jucat de Catalin Ursu, insotitor permanent al Annei, si, uneori glas al gandurilor ei. Consider neinspirata aceasta gaselnita intrucat oricat l-as admira pe Ursu pentru rolurile din Revizorul sau Romeo si Julieta, in Anna Karenina a fost un permanent element de distragere si, mai mult, a slabit eroina principala facand-o astfel temperata in emotii, detasata si... detasabila.

Ar fi posibila o justificare pentru acea sfasiere a personajului: piesa sa nu se petreaca intr-o lume reala ci, asa cum ziceam, intr-un purgatoriu al sufletelor unde Anna, eliberata de cele lumesti, deconstruieste complotul sortii pentru a se cunoaste mai bine si a se impaca cu sine. Dar, in acelasi timp, pentru a ma impresiona vroiam sa vad acel personaj puternic framantat de slabiciuni, care sa invinga sau sa esueze in lupta sa cu destinul potrivnic si cu tarele societatii. Anna Claudiei Ieremia valseaza contemplativ dintr-un tablou in altul, descriind piruete nostalgice  in jurul celorlalte personaje si reflectand la propria poveste dupa ce aceasta devenise roman. Placut ochiului, subtil si complex narativ dar fara prea multa substanta care sa invite la empatie.

Mai reusiti imi par cuplul Levin - Kitty al caror ‘du-te vino’ capricios are si umor si tandrete si o doza buna de imprevizibil. Acestia chiar dau impresia ca-si scriu singuri destinul in vreme ce drumul Kareninei merge drept si sigur intre sinele de tren. Muzica excelenta a lui Cari Tibor nu uita sa ne aminteasca acest lucru prin introducerea repetata a sirenei trenului ca pericol iminent, imposibil de evitat. Altfel, decoruri excelente, coregrafia masinistilor impecabila, costume superbe (Claudia Ieremia schimba vreo 6 rochii) dar prea putin suflet pentru o asemenea ampla drama.



14 octombrie 2014

Rețete bănățene gătite de profesioniști și amatori



Vineri primesc un telefon de la Cristina in care mi se dorea/oferea participarea la o runda de gatit in grup. Eu, ca un amator intr-ale gatitului, eram consternat dar si nerabdator sa-mi testez cartofii prajiti cu ochiuri pe o gasca pestrita de necunoscuti. “Nu, ca e o chestie cu retete traditionale banatene!” avertizeaza Cristina. “Si mai bine” ma gandesc. “Intotdeauna am fost curios cum gateau banatenii cartofii prajiti. Bafta mea”. Abia duminica trecuta am aflat cum stateau lucrurile in realitate.


Intalnirea organizata impreuna cu Asociatia Timisoara Capitala Culturala 2021 facea parte din campania Timisoara in orice colt de tara si consta intr-un eveniment culinar al carui scop era (re)descoperirea si promovarea unor retete traditionale banatene prin cel mai simplu mod posibil: realizarea si degustarea lor. Altfel spus gastronomia locala ca o componenta a programului cultural atacata ambitios de bucatari, profesionisti sau amatori, din presa si blogosfera timisoreana. Locul de desfasurare: bucataria Hostelului Costel, modesta ca suprafata dar primitoare si in care 16-20 de oameni au invatat foarte repede importanta expresiei “suge burta” trecand pe langa oale incinse si mese pline cu ulei, faina, zahar si alte ingrediente.


Retelele au fost propuse de bloggeri culinari (vezi Retete ca la mama sau Awfully Tasty) ori de simpli comentatori pe facebook iar unele din ele au ridicat niste sprancene in prealabil (mancare de brozbe, la tine ma gandesc). Au fost organizate echipe, in principiu pentru a ne asigura ca cel putin un om stie ce e de facut, si ne-am primit retetele. Mie mi-a cazut in sarcina sa fac niste clătite bănățene, mult mai bățoase si mai sofisticate decat restul clatitelor din tara, in special cele din capitala. Am realizat acest lucru putin mai tarziu cand am primit si pagina 2 din reteta, cumva ratacita printre restul hartiilor cu cotlete bănățene, zupa dje ludaie, plăcinte, langoși, tășcuțe si crofne. Se cerea ca dupa ce prajeam 20 de clatite sa realizam o crema de branza, un sos de vanilie si o bezea din 9 albuse de ou. Nimic prea complicat. Noroc insa ca in echipa eram cu prietenul Oanei, Alex, un tip cu o oarecare inclinatie catre gatit si care a preluat initiativa imediat.




Cele ce banuiam ca vor fi vreo 2 ore de schimb de retete in jurul unei mese s-au transformat treptat in 6 ore de agitatie intr-o bucatarie cat o camera obisnuita. Motivul vanzolelii a fost singurul aragaz disponibil fapt care ne-a obligat la o anume repezeala in miscari dar si un pic de organizare si mult fair play. Chestia misto a fost ca toti cei implicati s-au dovedit de mare angajament, luandu-si rolul in serios, oferind sau acceptand sfaturi ori cate o mana de ajutor cand nevoia o impunea. Iar gazdele s-au dat peste cap sa ne puna la dispozitie sculele necesare unei asemenea intreprinderi. Toate retetele au iesit astfel delicioase, majoritatea primind si complimente sincere de la invitati, cum au fost cotletele banatene sau placintele cu varza si ludaie. Inclusiv clatitele noastre, duse la bun sfarsit dupa vreo 4 ore, au produs exclamatii de incantare.


Eu m-am distrat pe cinste si din cate am observat la colegii de bucatarie, intalnirea le-a picat si lor foarte bine, i-a relaxat si cumva i-a motivat sa o repete in viitor. Asta e, unora le place foarte mult sa gateasca. Mie… imi place sa mananc. Dar nu ma eschivez sa pun mana nici pe cratita.



poze

30 septembrie 2014

O lansare (de) la mare înalțime


În ceea ce-a fost probabil una din ultimele zile frumoase ale unei veri(!?) prelungite și capricioase (27 septembrie), Cramele Recaș au scos pe piața cel mai nou vin produs de ei, vinul dulce pentru desert Conacul Ambrozy, o premieră pentru podgoria timișeana și unul din puținele vinuri de acest tip din țară. Pe cât de diferit e noul vin pe atât de inedită a fost lansarea în sine, organizată în tandem cu firma Dinner in the sky Romania, unicul deținător al licenței pe România pentru exploatarea conceptului belgian de “dineuri la mare înălțime”. 

Venirea lor în Timiș e o premieră pentru zona asta a țării și-ar putea fi chiar o raritate, programul lor fiind foarte încărcat în ciuda prețului piperat (200 Euro/loc) pe care-l impune toată desfășurarea logistică. Printr-o serie de concursuri organizate pe facebook de Cramele Recaș și PRbeta Agency 20 de persoane au caștigat invitații la #brunchinthesky, numele mediatic sub care se deghiza degustarea nou-venitului Ambrozy. Aventura urma să se petreacă în mijlocul Cramelor, printre dealurile cu viță de vie unde o macara de 60 de metri urma să ridice masa-platformă cu invitați la o altitudine cât mai apropiată de ambițiile celor din Recaș.

Împreună cu alți bloggeri și oameni din presa locală am urcat și eu la “masa zburătoare” - o instalație de 6,8 tone cu 22 de locuri pe scaune, pupitru pentru DJ, hamuri pentru fotografi, acoperiș de plexiglas și capabilă să reziste la vânt de 20 m/s - și m-am lăsat în mâinile sigure ale macaragiului. Vă spun sincer, la macarale mărimea chiar contează. Monstrul care ne ridica pe noi abia dacă incăpea în vreo poza însă comenzile erau atât de fine încât nici la ridicare nici la coborâre n-am simțit vreo smucire. Departe de senzația dintr-un roller-coaster, levitarea noastră era mai degrabă un balet la mare altitudine.


În total am petrecut cam trei sferturi de oră sus în aer, la vreo 50 de m de sol, iar senzația și priveliștea sunt greu de descris. Hectare întregi de vie la picioare (10 km2), un cer albastru cu foarte puțini nori și un soare de amiază, tomnatic și deloc dogoritor. Chiar și legat cu vreo 3 centuri de siguranță faptul că picioarele-ți atârnă în gol e de natură să-ți lase un gol în stomac. Gol pe care însă l-am încălzit repejor cu niște Ambrozy, asortat desigur cu aperitive potrivite.


Întâlnirea a fost prezidată chiar de directorul general al Cramelor Recaș, dl Ioan Georgiu, singurul șef de podgorie pe care l-am auzit spunând că 2014 a fost un an bun, în ciuda vremii schimbătoare. Nu extraordinar, dar bun. Despre vedeta întâlnirii ne-a spus câteva vorbe somelierul oficial al Cramelor, dl Stelian Ștefan, specialist de tradiție, cu șorț și lanț de breaslă de care atârna nelipsitul tastevin. Conacul Ambrozy, care poartă numele unui conac din Remetea Mare, este un Sauvignon Blanc dulce și parfumat de culoare aurie, bogat în arome și foarte lunecos pe gât în jos. Am fost surprinzator de încântat de el iar pretul care se vehicula (100 de lei/sticlă) m-ar putea convinge să-l consum la ocazii speciale.










Foto: Radu Badoiu (PRbeta) si Seba Tataru.

26 septembrie 2014

Concert Andries: cronica unei vizite anuntate

Nu m-am numarat niciodata printre fanii artistului pentru simplul motiv ca nu l-am descoperit la timpul potrivit iar cand muzica sa mi-a ajuns pe la urechi ritmul vietii mele era altul. Asta insa nu m-a impiedicat sa ma bucur impreuna cu aproape 500 de timisoreni de concertul de re-lansare al albumului Interioare ca de o prestatie live cu muzica de calitate din partea unui om care nu prea are nevoie de prezentare. Cred ca sala de spectacol a fost locul potrivit unde sa-l ascult pe Andries caci acolo intrumentele si vocea au sunat intr-un mod cu care am putut rezona si eu. Am incercat acasa sa-l reascult dar pur si simplu nu am mai avut rabdare iar asta ma pune pe ganduri.

Revenind la concertul Interioare, am avut un motiv serios sa ma duc. Vizitele la Timisoara ale dlui Andries sunt despartite de decenii intregi nu de ani sau luni, ca in cazul altor artisti, asa incat cu gandul ca prezenta sa e una rarisima, am dat curs invitatiei PRbeta la spectacol. Si ce spectacol. Acompaniat de Maria Mantulescu, Berti Barbera si Sorin Romanescu, Alexandru Andries a revizitat piesele de pe primul sau album, cu un sound proaspat si cu toate improvizatiile tipice unui spectacol live. L-am remarcat indeosebi pe Berti Barbera, percutionist-vrajitor inarmat cu o serie impresionanta de obiecte capabile sa scoata sunete, plus gongul Filarmonicii si o muzicuta. Chitara lui Romanescu a furat de cateva ori prim-planul, starnind aplauze, iar vocea Mariei, cand discreta, la dublaj, cand clara si puternica, ne-a cucerit. Memorabila si plina de haz interpretarea variatiei bahice a piesei 'Imi place Gelu' transformata in "Imi place vinul foarte mult."

Ceea ce am sesizat insa in mod special au fost caldura prieteniei dintre cei 4 muzicieni, confortul pe care-l simteau pe scena, jovialitatea contagioasa a lui Andries si cheful de joaca a lui Berti. Publicul cred ca i-a relaxat destul de bine pe artisti, chiar daca reintalnirea n-a fost lipsita de emotii. Poate chiar emotia.. sau anii care trec.. l-au incurcat temporar pe artist la una din piese. N-a fost bai, s-a reluat de la inceput cu un Andries ca un copil abia stapanindu-si rasul de parca facuse cine stie ce boacana. As vrea sa-mi pastrez acea usuratate a fiintei cand si daca ajung la varsta omului. Ar fi extraordinar. Altfel, a fost peste o ora de muzica buna, cu cantece despre oameni, iubire, femei si fericire, onorata de 3 bisuri, ultimul din ele la muzicuta chiar de catre Andries. Sper ca maine in Cluj sa ofere la fel de mult! Turneul Interioare continua...







foto: Flavius Neamciuc


23 septembrie 2014

'I am Jack's smirking revenge'


Cand m-a sunat Jack (bine, nu el personal dar cineva care vorbea in numele lui) sa ma invite la petrecerea organizata de ziua sa in Timisoara am fost nevoit sa refuz. Chestii legate de job, firesc. Bucuros ca am scapat de stresul cu cadoul si obligatia de a socializa cu oameni pe care nu-i cunosteam - chit ca imi era insa putin cam ciuda ca ratam concertul lui Artanu - am uitat de mentiunea "surpriza" si de faptul ca-mi dadusem adresa personala unei domnite de la PR. Evenimentul a trecut, cheful s-a tinut bine-mersi si in absenta mea, Jack Daniel's a mai imbatranit un an (multi inainte mosule!). Azi insa 'razbunarea' lui Jack pentru propria-mi absenta s-a facut simtita. Prin curier, sau proxy, cum ii zice mai nou in plan international. O sticla din cel mai pur whiskey produs in Lynchburg, TN, ma astepta la usa si in semn de buna primire l-am salutat pe Mr. Jack filmand clipul de mai sus. Din cate se poate observa pe sticla... n-a iesit chiar din prima. Sau a doua... Abia dupa a treia m-a lovit inspiratia... A patra e final cut. Daca eram #masterchef coceam un whiskey cake. Nefiind bucatar incerc sa fiu actor. Si regizor. Si producator. Buget: cateva cuburi de gheata, niste whiskey si vreo 3-4 chibrituri. Hai, la multi ani!