5 iulie 2014

Adio #worldcup, bun venit Le Tour

Recunosc ca fiind la randu-mi captivat de spectacolul de la Cupa Mondiala eram gata-gata sa ratez inceperea Turului Frantei. Bine ca m-am redresat la timp. Le Tour, competitia sportiva pe care o urmaresc cu regularitate din 2000 incoace, incepe azi in cateva minute si pentru urmatoarele trei saptamani va capata prioritate in programul meu TV. Din 5 pana in 27 iulie voi sta geana pe bicicletele lui Chris Froome, Alberto Contador, Vincenzo Nibali, Mark Cavendish si Alejandro Valverde. Anul trecut a castigat Froome. E posibil sa repete succesul dar cine stie...



26 iunie 2014

Panik, panik, a plouat cu muzica buna la Muzeul Satului


Ca viata e o tombola ne-au dovedit-o din plin Manu Chao si Radio Bemba, formatia care l-a insotit pe scena nou-amenajata la Muzeul Satului de rezidentii Plai in vederea concertului aventuros care s-a intamplat aseara. Dupa ce cu o zi inainte o furtuna teribila tabarase in micul paradis verde de la marginea orasului, trasnind un copac care in cadere a distrus o gospodarie ucraineana (un semnal ca politica (va) ucide mai departe?) si plasand o umbra de indoiala asupra conditiilor de spectacol din ziua urmatoare, iata ca evenimentul de miercuri s-a scurs fara probleme majore dar insotit de cateva peripetii care sa-l faca mai memorabil pentru participanti.

Pusi la racoare de o aversa de ploaie cu bulbuci oprita ca un robinet cu 40 de minute inainte de concert vreo 2000 de iubitori de muzica (intre care si multi straini) au atacat inarmati cu pelerine si umbrele incinta de la muzeu asteptand nerabdatori sa inceapa recitalul La Ventura promis de artistul franco-spaniol. Manu Chao n-a ezitat sa-si faca aparitia, concertul incepand imediat dupa ora 21. Si a fost frumos, aproape magic, cu o energie de invidiat de ambele parti ale scenei. Pentru mine cred ca a fost primul concert la care am stat pe uscat, neconsumand licori bahice din prea multa dragoste pentru permisul auto. Asta nu inseeamna ca n-am fost udat, totusi.

Nu stiu daca a fost o interventie de sus, de la regia de platou sau doar o simpla coincidenta despre care sa amintim in scris, cert e ca dupa Rainin' in Paradise s-a luat curentul pe scena si in cateva minute a venit si ploaia. Episodul a fost tratat galant de spectatori, fara fluieraturi sau huiduieli, ba cu fredonarea neintrerupta a refrenului melodiei pe care trupa o interpreta unplugged (vezi aici). O data restabilita energia - oare si-a pus cineva iphonul la incarcat la unul din chioscuri supralicitand reteaua? - concertul a continuat neintrerup de alte incidente, cu un public din ce in ce mai frenetic (s-au inregistrat momente de crowd surfing) si o trupa tot mai bine-dispusa. Fara exagerare s-a cantat aproape 3 ore in cap, cu doua sau trei bisuri (nu pot aprecia exact caci Manu Chao tot zicea de vreo ora ca 'La revedere sunteti absolut nebuni!!') semn ca artistul obisnuit cu stadioane pline s-a simtit bine la Timisoara in fata a doar catorva mii de oameni. Poate data viitoare vom fi mai multi, chiar si aducand fiecare clandestin cate-un imigrant de la Tijuana...










foto: Radu Badoiu

22 iunie 2014

Manu Chao, în premieră la Timișoara. Me gusta!


A venit si momentul ala din an cand la Timisoara se intampla un eveniment cu sigla Plai, adica un concert mai cu staif care din anumite motive n-a putut fi legat de Festivalul Plai. Anul acesta vine Manu Chao, unul din cei mai eclectici si mai apreciati muzicieni europeni, pe care tin minte ca doreau de mult timp sa-l aduca in Romania si care iata ca va ajunge in nici 3 zile. E unul din momentele alea in care intrebari, altfel destul de pertinente, ca "de ce nu vine Robbie Williams la Cluj/Timisoara/alt oras decat Bucuresti?" isi pierd importanta pentru ca uite, ai parte de vizita unui nume, poate mai putin popular (la noi) si mai putin mainstream, dar pe care de-alde Robbie Williams sau Lily Allen il certifica drept 'influent' interpretandu-i piesele (Bongo Bong/Je ne t'aime plus). In definitiv vorbim de un tip cu 30 de ani de experienta muzicala (20 de ani de cariera solo) care canta in 8 limbi diferite (franceza, engleza, spaniola, catalana, portugheza, galiciana, araba si wolof) amesteca rockul cu reggae, ska-ul cu sansoneta franceza si salsa si are un mesaj puternic social-politic. Un punker modern, romantic, subtil si sofisticat. De ce n-ar fi influent?


N-am absolut nici cea mai mica idee cati timisoreni asculta Manu Chao sau cati si-au luat bilete la concertul din 25 iunie ca sa-l vada pe viu. Pretul biletelor e accesibil (75 lei) si va asigura ca doar cei interesati de muzica omului se vor deplasa la Muzeul Satului. Dat fiind ca e prima oara cand vine in Timisoara inclin sa cred ca experienta de acum va fi hotaratoare pe viitor asa ca sper sa fim multi. Pe langa concert insa sunt curios sa vad cum s-a reamenajat scena. N-am mai fost pe-acolo din 2013. Sper ca voluntarii au facut o treaba buna, ca de obicei.

Bilete se gasesc (inca) pe eventim sau la Librariile Carturesti si magazinele Germanos, Orange si Vodafone. Asociatia Ceva de Spus, partenerii din acest an ai celor de la Plai, ofera acces gratuit pe baza de acreditare persoanelor cu dizabilitati, ceea ce e inca o premiera in oras. 

16 iunie 2014

La o bere cu Horia Colibășanu



Pe 14 mai 2014 Horia Colibășanu și slovacul Peter Hamor, după aproape doua luni de ședere în Tibet, la altitudine pentru aclimatizare*, porneau în ascensiune pe Everest, cel mai înalt vârf din lume (8848 m). Pe 23 mai cei doi încercau asaltul final, fără oxigen suplimentar și fără șerpași, însă ajunși la 7600 metri vremea rea îi obligă să se întoarcă. Nu a fost o încercare ratată ci o retragere demnă, calculată, cu degetele intacte, din fața unui munte uriaș care te poate ucide la cea mai mică neatenție. În plus, echipa româno-slovacă reușise deja în prealabil să-și treacă în palmares încă un “optmiar”, Shisha Pangma (8027 m), supus în data de 30 aprilie în același stil ‘purist’ adică fără oxigen suplimentar și fără șerpași. Recent Horia a revenit la Timișoara, orașul în care își câștigă pâinea (e de profesie stomatolog), unde se antrenează și unde-l așteaptă familia și prietenii. Vineri, 13 iunie, m-am întâlnit cu Horia la o bere în cortul Timișoreana (unul din sponsorii expediției Everest Summit 2014) și am discutat vreo 2 ore despre alpinism, Tibet, șerpași, oxigen suplimentar, hemoglobină, dopaj și alte lucruri care țin de acest sport extrem de riscant care poate unora le pare doar un hobby puțin cam scump, însa unul plătit în sânge și pierderi de vieți omenești.


Nu e o profesie, nu e un hobby, e un sport desfășurat în condiții extreme, o căutare a propriilor limite și, dacă e să-l credem pe Horia, o pasiune puțin masochistă pentru suferință. Dupa 10 ascensiuni și 7 vârfuri peste 8000 de metri cucerite putem spune că pentru el și pentru familia lui (soția și doi copii, Mihnea și Ștefan) alpinismul montan a devenit un mod de viață: 10 luni în care pe lângă jobul zilnic trebuie să se antreneze, să planifice următoarea expediție, să caute sponsori, să-și asigure logistica s.a.m.d. și apoi 2 - 3 luni petrecute pe munte, rupt de lume, fără știri, filme, muzică, internet și alte banale preocupări cotidiene. L-am întrebat ce și-a dorit cel mai tare la coborârea de pe munte și ne-a răspuns: o bere și o savarină. Savarina n-a putut s-o mănânce, lipsa poftei de mâncare fiind una din problemele cu care se confruntă din cauza altitudinii, iar berea i-a provocat arsuri stomacale și gastrită datorită hiperacidității cu care se întoarce de fiecare dată (alpiniștii iau aspirină pentru a subția sângele îngroșat de creșterea hemoglobinei).


Firesc, următoarea întrebare a fost dacă a putut duce o doză de Timișoreana în rucsac până pe Everest? Mi-a explicat apoi ce înseamnă alpinismul fără oxigen suplimentar și cât de important e fiecare kilogram cărat la peste 8000 de metri. Cifrele vorbesc de la sine: până acum s-au făcut vreo 6000 de ascensiuni reușite pe Everest dar dintre acestea doar 3% s-au desfășurat în forma tradițională, fără mască de oxigen (aerul foarte rarefiat face orice efort de 100 de ori mai dificil) și fără șerpași care să te țină de mână și să-ți care bagajul. Celelalte, deși nu sunt lipsite de riscuri, pot fi comparate cu un zbor amator cu parapanta, legat pachet de instructor, sau cu un safari organizat în care împuști rinocerul dintr-un jeep securizat. Prin urmare ascensiunea fără oxigen suplimentar e alpinism pur. Restul e turism montan de înaltă altitudine.


În asemenea condiții extreme bagajul cu care urci e foarte important. Echipa lui Horia avea aproape o tonă de materiale, majoritatea transportate cu iacii până în tabăra de bază (5300 m). La urcare însa rucsacul lui Horia cântărește undeva între 8 - 10 kg. Cel mai mult a cărat 12 kg. Pentru asta se antrenează zilnic, alergând pe scările stadionului cu 20 de kg de apă în cârcă. La 8000 de metri un trup astfel antrenat poate face cel mult un pas la fiecare 10 secunde, gâfâind din greu pentru puținul oxigen din aerul foarte rarefiat. Nu doar trupul e afectat ci și creierul, aflându-se într-o stare permanentă de hipoxie, expus la confuzie, dezorientare și fiind pasibil să ia decizii greșite care să-i aducă moartea. Pentru cei obișnuiți cu confortul și care nu caută senzații tari la orice pas o asemenea aventură poate părea puțin sinucigașă. Horia însa e un om cu capul pe umeri, atletic, echilibrat și care deși merge în compania doamnei cu coasa nu o sfidează. Lupta lui e cu muntele și cu sine însuși.

Am vrut să știm mai multe despre conținutul și valoarea rucsacului lui Horia. Cele mai importante lucruri le ține însă pe el: bocancii și costumul de puf. Celelalte sunt cortul (împărțit cu partenerul Peter), salteaua și sacul de dormit. Musai un arzător cu gaz pentru topit zăpadă, oală (de titan) și echipament de cățărare: ham, coardă, șuruburi pentru gheață și piolet. Apoi camera video și telefonul prin satelit. Nu în ultimul rând vine mâncarea. De obicei pe munte mănâncă un kg de alimente pe zi.. Pentru urcușul final ei și-au calculat 250 de g. pe zi. Au reușit să mănânce doar 150g. Dacă aveam impresia că alpiniștii halesc suplimente proteice pe munte ei bine pentru Horia baza e tot slănina cu ceapă, cașcavalul sau șunca. Uneori peștele afumat și ciocolata. Chiar și cu asemenea regim caloric bogat omul tot a slăbit 10 kg.


Nu m-am mirat să aflu că pe Everest nu se poate duce orice cocalar în șlapi c-o plasă de Billa în mână. Era de așteptat. Dar nu pentru că e atât de departe sau pentru că e al naibii de frig (în cort sunt -18 grade C) ci pentru că la urcare lași o garanție de 4000 de dolari pentru ambalaje, obligându-te astfel să nu lași hârtii pe creastă. Prin urmare când cineva se oferă să-ți dea mâncarea lui te gândești de două ori dacă vrei să-i cari gunoiul înapoi.


În Nepal regulile sunt și mai stricte, fiindcă vorbim de o arie protejată. Inclusiv taberele au în loc de budă un butoi îngropat pe care un cărăuș îl duce din când în când la vale asigurându-se astfel ca nimic nu rămâne pe munte. Omul e fără glumă supranumit shit porter și câștigă ceva mai binișor decât porterii obișnuiți cărând butoiul cu rahat pentru un spor (de rușine) de câțiva dolari pe zi. În vreme ce cărăușii câștigă 10-15 dolari pe zi (ok, shit porterul face probabil vreo 20/zi ceea ce e mai mult decât salariul mediu în Romania) șerpașii (ghizi nepalezi care urcă până pe creste) sunt adevărați "munteni", alternând de la proști grămadă ce-ți pierd cortul pe traseu până la vedete locale ce câștigă 10.000 de dolari pe sezon și-și pun fața pe sticla de bere oficială. Ca în orice sport dealtfel.


Revenind la chestiuni oficiale e important de reținut că o asemenea expediție nu se poate realiza fără bani sau mai corect fără sponsori. Costurile sunt mari, riscurile asemenea. Pentru ascensiunea pe Everest Horia și-a schimbat aproape complet echipamentul căutând să-i reducă greutatea pentru a-și ușura efortul depus. Fiecare gram în minus câștigat l-a costat un euro în plus la buzunar dar i-a oferit un pas în plus pe creastă. Bani costă și transportul sau cazarea în Tibet pe durata sezonului. Totuși există oameni și companii care să creadă în el, să-i susțină visul și să dorească să-și asocieze numele cu o performanță sportivă unică în țară. E lucrul firesc de făcut. Nu pentru poze de pe acoperișul lumii, nu pentru spoturi publicitare sau comunicate de presă ci pentru că e un lucru uman să încurajezi ambiția, determinarea, sacrificiul și foamea de a urca în vârf, de a sparge bariere, de a depăși limite, de a-ți forma caracterul și de a-i inspira pe ceilalți. Chiar dacă Primăria Timișoara nu l-a sprijinit pe alpinist (l-a sprijinit în schimb Primăria Slatina) timișorenii au sponsorizat direct bugetul expediției prin intermediul Asociației Made in TM unde s-au strâns 1500 Euro.


L-am întrebat pe Horia cât timp petrece în vârf odată ce l-a atins. Undeva între 10 minute și o jumătate de oră, mi-a răspuns. Luni de pregătire și de așteptare, zile întregi de chinuri, frig extrem, epuizare și perspectiva iminentă a morții pentru câteva minute de extaz. Nu voi ști, probabil, niciodată ce înseamnă să fii la o asemenea înălțime iar Horia nu va putea să-mi explice ce simte el acolo. E rostul fiecăruia să-și afle propriul abis în care să privească și să rămână apoi demn și hotărât când abisul îl va privi înapoi.


*aclimatizarea este un proces necesar supravietuirii la altitudine si consta in urcari si coborari succesive de pe munte. Aclimatizarea ii permite organismului sa se obisnuiasca cu aerul din ce in ce mai rarefiat. La peste 7.500 de metri – unde incepe asa-numita Zona a Mortii – densitatea aerului este de trei ori mai scazuta fata de nivelul marii. In timpul aclimatizarii, sangele se adapteaza treptat si poate transporta mai mult oxigen.

sursa foto

13 iunie 2014

Balet aerian si d'ale noastre la FEST 2014

De la inceputul saptamanii se desfasoare in urbe Festivalul European al Spectacolului Timisoara, a doua sectiune a FEST-FDR 2014, ceea ce se traduce prin emotie, uimire, adrenalina sau simplu... spectacol. Nu-mi amintesc ca in trecut Răzvan Mazilu si Gigi Căciuleanu sa fi fost vreodata in aceeasi saptamana la Timisoara. Zilele astea insa... e cu răsfăț. Programul mi-a facut imposibil sa ajung la Șaraiman, spectacolul de dans contemporan si stand-up comedy al lui Mazilu si Dan Badea. Se pare ca e un show cu muzica lautareasca, umor contagios, care pune niste intrebari, ofera cateva raspunsuri si la finalul caruia te dor palmele de la aplauze. Absolut posibil, am fost cu o zi inainte la Cabaret (musical semnat Razvan Mazilu aflat in programul TGST) si pot confirma partea cu aplauze. Publicul il adora pe Mazilu.

D'ale noastre - foto: Art Production

Am prins in schimb pe ultima suta de metri spectacolul lui Gigi Căciuleanu, D'ale noastre, un teatru-dans lung de maxim o ora (Teatrul National Bucuresti & Art Production) care aduce la viata personajele colorate ale lui Caragiale -Mitica, Zita, Catavencu- recreand cu miscari de dans absurd si o coregrafie moderna scene familiare din "Dl. Goe", "Bubico", "Lanţul slăbiciu­ni­lor", "O scrisoare pierdută" sau "O noapte furtunoasă". Totul pe o muzica excelent mixata din bucati semnate de Shukar Collective si portiuni de muzica clasica. Despre spectacol autorul spune asa: "Un Caragiale revizitat în ziua de azi, în care absurdul ionescian a devenit lo­gică cotidiană. Un spectacol în care mi-am propus să explorez această lume a noastră cea de toate zilele, plină cu de-ale noastre. Nu numai cele româneşti, ci, în general, cu cele de-ale noastre, ome­neşti. Cât de goi ne simţim, aşa, zvârliţi în noaptea furtunoasă a acelor nimi­ci­toa­re nimicuri de-ale carnavalului coti­dian". Atmosfera de carnaval e acolo, momentele sunt aproape desprinse din cotidian, dansul e cand furtunos cand un balet al miscarii in relantiu iar energia si intensitatea performerilor e contagioasa si te umple de o stare euforica. Un show absolut benefic pentru invigorarea simturilor.

Do-Do Land - foto: Adi Piclisan

Din programul spectacolelor outdoor -oferite gratuit publicului timisorean- a facut parte si Do-Do Land, un show de balet aerian cum nu s-a mai vazut la Timisoara, montat de o trupa din Spania, Grupo Puja, pornind de la povestile subterane ale lui Lewis Caroll. Am aflat astfel rostul macaralei de 50 de metri postata de cateva zile in fata Operei/Teatrului National. Suspendati deasupra Pietei Victoriei, 9 acrobati tineau publicul cu sufletul la gura in vreme ce sub ei, pe scena, 5 muzicieni insoteau dansul aerian cu acorduri atmosferice de chitari electrice plus o voce putin din alta lume - Paula Nogueira. A fost poate singurul moment in care Alice a facut bungee jumping in tara minunilor. Remarcabile au fost si costumele fanteziste care, vanate de reflectoare puternice din 4 colturi proiectau pe cladirile din jur forme bizare ale unor lumi imaginare. Impresionanta s-a dovedit chiar si coregrafia imensei macarale care deplasa in toate directiile cusca suspendata in care sedeau acrobatii. La un moment dat parea o imensa bila de demolare gata sa nimiceasca fatada Teatrului intr-un gest de suprematie dramaturgica si aroganță fictiva a show-ului creat de Sarra Serrano si Luciano Trevignani. Un spectacol la mare inaltime!



foto: Adi Piclisan

And when the performance is over…

and Alice is gone…

there is this weird feeling

that something has changed

and gravity doesn’t mean the same any more…

6 iunie 2014

Pedaland cu teama de D-zeu si scuipand in san

Biciclisti preabuni si cu frica de Dumnezeu, cugetati putin la ideea mea. E lucru stiut ca biciclistii nu sunt chiar cei mai disciplinati participanti la trafic. In fapt, multi dintre ei sunt tare indisciplinati, pedaleaza cu castile in urechi, traverseaza furtunosi zebrele, racnesc la oameni sa se miste din calea lor bine marcata cu urme verzi de pista pentru biciclete, calca pisici, catei si alte pet-uri neatente, sperie copii, batrane si alte fiinte usor defavorizate si, nu in ultimul rand, provoaca isterie in randul soferilor mai inceti ca ei. Cel putin asta-i imaginea publica.


Recent am observat o alta ilegalitate in randul vostru, plimbaretilor pe doua roti: facutul crucii la trecerea prin apropierea unui lacas de cult crestin, declarandu-va astfel afinitatea pentru cele sfinte si invocand totodata protectia divina in traficul timisorean.


Tuturor celor care practica acest obicei am o vorba sa va zic: sunteti niste iresponsabili. Legea spune clar: mainile se tin tot timpul pe ghidon. Nu vorbim la telefon (decat prin handsfree), nu calatorim cu berea sau tigara in mana, nu ne hazardam la acte de circ gratuite (mersul fara maini e un gest la limita dintre bravada si dorinta sinucigasa) iar un animal in lesa tras dupa bicicleta e un accident pe cale sa se intampla. Cu atat mai mult, dat fiind nivelul de raspandire al bisericilor in oras, respecarea rituala a semnului crucii de catre un crestin devotat e o ispita a sortii. Nici nu-ti poti imagina cate lucruri pot merge gresit in acele secunde in care-ti desprinzi mana de ghidon si executi geometria unui act de veneratie. Nu e nevoie de multa imaginatie ca sa parasesti lumea celor pacatosi si sa te trezesti ca cineva iti pupa moastele. E cat o bataie din palme. Un sughit temporal. Lumea merge mai departe fara tine.


Asa ca las-o balta. D-zeu va intelege. Mai ales daca in felul asta eviti sa provoci tu vreo nenorocire. Crede-ma, nu vrei sa intri in lumea celor drepti cu rotile strambate de trupul unui copil mai zbantuit, care s-a aflat la locul potriv pentru o coincidenta nefericita.

5 iunie 2014

ANTAGON: 'Ferma animalelor' si 'O noapte furtunoasa'

De cateva zile amatorii de teatru independent, alternativ, de garaj, hostel si curte sau cum i s-o mai zice acum prin oras, alearga de la o scena (Scart Loc lejer) la alta (Electric Theatre, Hostel Costel etc) pentru a nu rata vreun episod din programul festivalului Antagon. Festivalul de Teatru Independent organizat de cei de la Aualeu e in plina desfasurare, cu spectacole jucate atat de ei cat si de artisti independenti veniti din alte orase, si din cate am vazut se bucura de o atentie sporita cu fiecare noua zi. Se joaca cu sala sau sufrageria pline, cu usile si geamurile deschise, cu un un anume soi de intimitate sau complicitate tinereasca, non-conformista, rebela, strans legata intre artisti si prieteni ai jocului. Am reusit sa ajung pana acum la doua spectacole, ambele jucate de Aualeu (i-am ales pentru ca nu-i mai vazusem de-o vreme) si cam ce s-a petrecut cititi mai jos.



Ferma animalelor e un spectacol celebru deja prin oras, construit de cei de la Aualeu dupa satira politica a lui George Orwell si adaptat realitatilor romanesti ale tranzitiei. Imi amintesc ca era la vremea premierei un proiect ambitios in care se depusese mult efort fiind vorba de un musical in care fiecare actor avea si un instrument la indemana pe langa voce. Prin urmare, in rime si pe note muzicale, se relateaza sub forma de fabula moralizatoare drama confiscarii revolutiei animalelor de la o ferma, care, emancipate peste noapte si scapate de jugul omului, se trezesc iar exploatate de oranduirea politica noua reprezentata sugestiv de un porc guraliv. Imbracat la costum si cu un discurs populist pe Dl Porc (Marian Parvulescu) il cam doare la pateu de binele confratilor sai copitati. Anuntata chiar de la inceput ca fiind “50% parodie, un sfert concert si restul belle arte” piesa abunda de energie si umor tragic-comic si transmite o buna dispozitie utila pe final de saptamana. Spectacolul s-a jucat duminica seara, gratuit, in Scart, loc lejer, marcand deschiderea festivalului si bucurandu-se de prezenta unui numar mare de oameni. Oameni care la final au fost imbiati la o degustare de pita & slana cu ceapa verde, in cadrul unui picnic rustic eco-prietenos improvizat in curtea din spatele locului de joc (joaca?).


Marti seara am asistat tot la un spectacol semnat Aualeu, O noapte furtunoasa dupa I.L. Caragiale, jucata de asta data la Hostel Costel intr-un dormitor devenit subit neincapator. Ca-n familie, catarati pe paturi supraetajate sau sezand la masa cu personajele, peste 50 de spectatori au ras cu pofta la montarea inedita si cu titlu omagial a piesei marelui dramaturg roman. Daca vi se pare greu de imaginat o asemenea piesa jucata intr-un spatiu atat de mic sa stiti ca se poate. E nevoie insa de putina elasticitate regizorala si renuntarea la orice fel de formalism. Spectacolul se joaca la lumina lumanarii, intr-un cadru intim, cu spectatori tragand cu ochiul la infidelitatile unei femei, aparent, respectabile (Christine Cizmas) si la framantarile barbatului ei incornorat (Marian Parvulescu). Scena astfel aranjata se infierbanta in momentele de maxim avant, cand Veta isi consuma amorul cu amantul Chiriac si e gata sa fie surprinsa de barbatu-su, ori in caruselul de situatii accidentale creat de aiuritul pretendent al surorii sale. O comedie de moravuri usoare, cu replici ilare, prezentata compact, la obiect si ‘cu cartile pe masa’ printre halbe cu lumanari si sticle cu bere. Personaje colorate ca Zita (Andrea Wolfer) si Rica Venturiano (Armand Iftode) dau un spor de savoare spectacolului cu interpretarile lor furtunoase si pline de podoabele literare ale unor vremuri apuse. Parol!


Cam atat am avut de zis, nu va mai retin ca poate aveti de gand sa va rezervati bilet la urmatorul spectacol. Locurile sunt putine si cererea e mare. Deci “sa avem pardon, scuzati, bonsoir!” - vorba maestrului.

foto credis: Flavius Neamciuc

2 iunie 2014

Sabotage Festival: The 2nd Coming

Cu riscul de a ma transforma in difuzor de evenimente culturale locale, poftim inca unul. Sabotage Events, cei care i-au adus anul trecut sub acelasi acoperis pe Black Sun Empire si Dubioza Kolektiv si care-mi sunt datori cel putin o pereche de tenisi (rupti pe podeaua Halei Fructus) isi spala pacatele in ochii mei prin organizarea unei a doua editii Sabotage Festival. Nu cred ca e vorba de incapatanare (sau inconstienta in masura in care in Timisoara multe initiative dispar dupa prima editie din lipsa unui sprijin local concret) ci de un pas normal, asumat si in ton cu ambitiile manifestate anul trecut, justificat si de indeplinirea asteptarilor la editia din 2013 (cca 2000 de participanti). S-ar putea sa fiu prea visator dar cred ca Sabotage are potential mare de crestere data fiind traditia "electronica" a orasului si oferta fragmentata din prezent pe care ar putea-o unifica sau amplifica cu un brand solid si un public fidel si interesat.

In 2014 Sabotage anunta un line-up mai consistent, cu 12 ore de drum&bass, dubstep, jungle etc, si o locatie schimbata, outdoor, in incinta Liceului Silvic din Timisoara (langa Padurea Verde, vis-a-vis de Muzeul Satului. Petrecerea incepe vineri, 6 iunie, ora 6PM, iar line-up-ul contine nume tari, de provenienta britanica si recunoastere internationala, ca Friction / Xilent / Brookes Brothers / Culprate / Linguistics / Maksim.


Friction e originar din Anglia si un nume reprezentativ pe scena de drum & bass devenind emblema celor de la BBC Radio 1 D&B Show (un reper in spatiul undelor!). A participat la Drum & Bass Arena Awards în 2011 iar anul 2014 i-a adus premiul pentru Best Alternate DJ. Daca nu va spune nimic numele (pacat!) ar fi util sa dati play la piesa asta! La Sabotage va presta in tandem un Linguistics, un MC din sudul Londrei care baga versuri de la 15 ani si a colaborat pana acum cu nume grele ca Nero, Flux Pavilion, Netsky, Wilkinson, Sigma sau Rockwell.

Xilent e un dubsteper tanar care a debutat fulminant in 2011 cu o piesa tare misto, Choose Me II, care i-a asigurat apoi o prezenta constanta in playlisturi si colaborari cu nume importante ca Ellie Goulding, Katy Perry, Ed Sheeran, Subfocus si Hadouken pe care i-a mixat de i-a zapacit. A urcat pe scene alaturi de influenceri ca Skrillex, Knife Party sau Flux Pavilion!

Brookes Brothers sunt o echipa de pasionati de drum & bass care si-au creat un stil propriu, ce combina breakbeat-ul cu ritmuri de soul si disco, au un album la activ, Breakbeat Kaos, si inca unul pe drum si, cel mai important, suna excelent. De ascultat hitul Carry me on, pe mine m-a facut sa uit de efectul 'luni dimineata' sau single-ul Loveline!

Culprate e un nume nou pentru mine, tot din zona dubstep, despre care nu stiu exact daca-mi place sau nu dupa cele cateva piese ascultate. La Sabotage vine cu MC-ul Maksim, un alt nume in ascensiune pe scenele de afara.

Scena va fi impartita si cu cativa reprezentanti locali ai muzicii electronice. Unul e Mighty Boogie, timisoreanul prezent si la prima editie si ascultat weekendul trecut la petrecerea 48H. In martie si-a lansat cel mai nou material, al treilea EP Pure Shots. Ceilalti sunt colectivul Outbreak, tot niste timisoreni pasionati de D&B si dornici sa apara in public si sa-si faca un nume. Ei vor face warm-up-ul si inchiderea evenimentului.
Despre toti performerii mai multe informatii pe saitul Sabotage.

Orarul zilei de 6 iunie:
18:00 – 20:00 Outbreak
20:00 – 22:00 Mighty Boogie
22:00 – 24:00 Brookes Brothers
24:00 – 2:00 Xilent
2:00 – 4:00 Friction ft. Linguistics
4:00 – 5:00 Culprate ft. Maksim
5:00 – 7:00 Outbreak

Atentie! Bilete cu 35 lei se gasesc la Uman Timisoara, Aethernativ, Scart Loc Lejer si in Cuib d’Arte. Doar 500!
Biletele cu 45 lei sunt disponibile pe www.bilete.ro, in oficiile Postei Romane, in Magazinele Inmedio semnalizate Bilete.ro si in magazinele Germanos.
La intrare – 50 lei.
Veniti multi sa sabotam conformismul si apatia acestui oras in care impresia generala e ca "nu se intampla nimic!"

1 iunie 2014

Bukowski: Drink, write and fuck

Acum ceva ani mi-am formulat o ipoteza conform careia daca un om are parte de o viata destul de iesita din comun ii cresc sansele ca sa devina un bun scriitor. Ideea asta nu exclude desigur posibilitatea ca oameni cu vieti absolut normale, chiar banale, sa atinga succesuri fenomenale ca scriitori dar e mult mai usor de depistat autori excentrici, distructivi, bizari, gata sa sacrifice totul pentru scris. Pana la urma determinarea lor, cautarea neincetata a noilor experiente, perseverenta in scriitura chiar si atunci cand era proasta sau nu se vindea e ceea ce i-a eliberat din mediocritate si i-a consacrat intr-un final.

Zilele trecute m-am uitat la un documentar despre Charles Bukowski, un personaj nu doar colorat si controversat dar si unul dintre cei mai importanti si influenti poeti americani din a doua jumatate a sec. XX. Eu l-am cunsocut insa prin intermediul romanelor sale (Femei, De duzina, Factotum, Posta) si a colectiilor de scurte povestiri, astea fiind primele publicate in romana, abia apoi aruncand un ochi spre poeziile sale. Daca proza mi s-a parut plina de un umor sincer, tragi-comic cu situatii uneori absurde si chiar grotesti, poezia e mai degraba frusta, cinica, taioasa si viscerala, explorand mizeria societatii, corvoada muncii prost platite, relatiile dintre oameni, violenta, sexualitatea.

Documentarul Born Into This face o excursie prin viata lui Bukowski cu ajutorul filmarilor de arhiva si a interviurilor cu membri ai familiei, prieteni, colaboratori din lumea literara etc. Capeti asadar o imagine destul de clara asupra a ceea ce insemna pentru C.B. "drink, write and fuck" si care era relatia dintre om si legenda pe care o proiecta. Multa lume il vedea drept un batran pervers si alcoolic care futea tot ce prindea. Partea cu alcolismul era adevarata. Afemeiat nu cred ca a fost, adica nu in sensul de 'vanator de fuste'. Aspectul fizic nu-l facea vreun casanova (a suferit in copilarie de o acnee virulenta care si-a lasat amprenta asupra chipului sau si l-a facut un om complexat fizic si rezervat). A fost insa casatorit de doua ori si se pare ca a avut destule relatii si aventuri de-o noapte dar presupun ca asta s-a intamplat dupa ce a devenit faimos si practic femeile ii sareau in brate la intalniri literare.

Revenind insa la viata "deosebita" cea a lui Bukowski a fost marcata de saracie, durere, nesiguranta si multa frustrare. In copilarie a fost batut sistematic de taica-su pentru cele mai mici motive, de trei ori pe saptamana, vreme de 7 ani, cu pielea de ascutit briceagul. Mai tarziu spunea ca asta l-a ajutat cu scrisul intelegand ce inseamna durerea nemeritata. Cand a terminat scoala a plecat de-acasa ca sa castige experienta de viata. A lucrat tot felul de slujbe temporare, prost platite, cultivandu-si ambitia de scriitor. In primii ani a scris sute de povestiri dar numai una sau doua i-au fost publicate in reviste.

I would get a common laborer’s job somewhere for a week or two and then live in a cheap room and type. I used to live on one candy bar a day. Cost a nickel. I always remember the candy bar. It was called Payday. That was my Payday at five cents. And that candy bar tasted so good. I’d have it at night. I’d take one bite and it was so beautiful. I wrote four or five short stories a week during this time and I had them out everywhere. They came bouncing back.

Deziluzionat s-a imprietenit cu alcoolul ("This is going to help me for a very long time") si a baut insistent pana era gata sa moara de ulcer perforat la 35 de ani. Dupa ulcer s-a lasat de proza (nu si de baut), s-a angajat la posta si s-a apucat de poezie, lucru cu care a fost imediat remarcat datorita stilului sau limpede, crud, cu nerv in care scria. A scris cateva mii de poezii pe care le-au publicat tot felul de edituri underground iar in 1969, la 49 de ani, se intoarce la proza. Virajul e interesant povestit de John Milton, editorul-sef de la Black Sparrow, care si-a vandut colectia de carti "first edition" si a infiintat editura apoi l-a convins pe Bukowski sa se lase de jobul de la posta si sa se concentreze doar pe scris. Bukowski a acceptat doar dupa ce i s-a promis "securitate financiara" adica acoperirea cheltuielilor lunare (cca 100 $ adica chiria, tigarile si pensia alimentara pentru fiica-sa) apoi in trei saptamani a scris un roman (Post Office) motivand ca ceea ce l-a impins a fost frica!

Desi exagerat de caricatural, misogin si uneori chiar detestabil, alter-ego-ul sau literar, Henry Cinaski, ofera cititorului acea oglinda distorsionata in care se privea auto-biografic C.B., impartasind cu acesta nu doar patima pentru alcool, truda traiului zilnic, ambitiile de scriitor in mizerie dar si aventurile amoroase, fie ele reale sau imaginare. Mai mult decati alte genii literare auto-distructive Bukowski a apucat sa-si vada succesul cu ochii ceea ce nu-i lucru putin avand in vedere stilul de viata ales. A murit in 1994 de leucemie dupa ce cativa ani mai inainte o tuberculoza l-a facut sa renunte la bautura.



don't be like so many writers,
don't be like so many thousands of
people who call themselves writers,
don't be dull and boring and
pretentious, don't be consumed with self-
love.
the libraries of the world have
yawned themselves to
sleep
over your kind.
don't add to that.
don't do it.
unless it comes out of
your soul like a rocket,
unless being still would
drive you to madness or
suicide or murder,
don't do it.
unless the sun inside you is
burning your gut,
don't do it.

30 mai 2014

Aurul si argintul antic al Romaniei


Intr-o expozitie unicat in ultimii 25 de ani cele mai importante obiecte de tezaur stramosesc pitite in 33 de muzee istorice din tara noastra sunt scoase la aer si purtate cu alai dintr-un oras in altul. Dupa Bucuresti vine randul ca Timisoara sa primeasca pentru mai bine de o luna expozitia "Aurul si argintul antic al Romaniei", o colectie de 1400 de piese de valoare inestimabila (cca 1000 sunt din aur si argint) menita a te purta prin 6000 de ani de istorie, din eneolitic pana in antichitatea tarzie si Evul Mediu timpuriu. Gazduita de Muzeul Banatului - dar in spatiul expozitional din Mansarda Bationului Theresia - expozitia cuprinde in ordine cronologica obiecte din metal pretios apartinand diferitelor culturi prezente pe teritoriul Romaniei de azi fie ele bijuterii, obiecte rituale, podoabe vestimentare, monede sau insemne aristocratice si militare. Am vazut de la inele simple de aur si spirale vechi de mii de ani pana la podoabe complexe, sofisticate, lucrate cu tehnici complicate de maestrii orfevrieri din vechile timpuri. Cantitatea de informatii si obiecte e impresionanta si pentru un neofit se poate dovedi greu de digerat. La fel de greu e sa rezisti tentatiei de a pune mana, de a palpa detaliile lucraturii in filigram, de a simtit greutatea unui coif de bronz argintat, de a vedea cum functioneaza o fibula (agrafa pentru vesminte oficiale) ori de a pipai ascutisul unui pumnal de argint vechi de 4 milenii. Din pacate vitrinele de sticla sunt paveze de incredere, securizate electronic si vegheate de paznici vigilenti, iar dorintele mele de om simplu au trebuit suprimate si inlocuite de un joc infantil tip "ghiceste utilitatea obiectelor expuse".






clopotei si beteala pentru pom?

nu e tipsie dar nici palarie! ce sa fie?

Magneto de la Gavojdia aproba acest artefact

Un leu la inghesuaiala: suna a Urzeala Tronurilor.



Vestitele bratari dacice si nelipsitii kosoni

hehe... cine-au facut primii kurtos kolacs?!

fie instrumente chirurgicale, fie intrumente de tortura.


probabil un desfacator de bere antica, hmm..

vestita Closca si mai putin cunoscutul ei Cocos
(Tezaurul de la Pietroasa)

un vas de fructe si o stacana de vin
(Tezaurul de la Pietroasa)

Tezaurul de la Apahida


Tezaurul de la Peretu
Expozitia ramane deschisa pana in 29 iunie iar accesul se face in schimbul unui bilet de 4 lei. Mergeti s-o vedeti. Merita!