27 octombrie 2014

Teatru: Anna Karenina


La mai bine de la 1 an de la premiera pe scena Teatrului National Timisoara am ajuns si eu la spectacolul Adei Lupu, Anna Karenina, adaptare post-moderna de Helen Edmundson dupa arhi-cunoscutul roman al lui Lev Tolstoi. Nu mi-e familiara lucrarea rusului, am vazut doar o singura ecranizare a povestii (filmul lui Joe Wright de acum 2 ani) asa ca am foarte putina autoritate (alta decat a spectatorului) in a judeca critic ceea ce am vazut. O prima impresie ar fi ca e un spectacol lung (3 ore si jumatate cu pauza) si ca acest lucru se simte. O a doua impresie ar fi ca montarea a fost foarte artistica, aproape cinematica, cu o mizanscena si o lumina deosebit de placute ochiului.

Bineinteles ca asta se datoreaza conceptului de puzzle cu tablouri din viata unui personaj constient de soarta sa fatidica, de sfarsitul sau tragic, care, prins intr-un limbo cu aspect de hala industriala este invocat sa lase memoria sa-si verse din nou cursul evenimentelor. Momente-tablou aluneca elegant in scena, pe roti sau pe sine, trase de masinisti/lucratori la cai ferate si asamblate de mana regizorala intr-o poveste care trebuie sa comprime inteligent 900 de pagini de roman. Unele dintre ele sunt prin urmare profunde si evocative in vreme ce altele nu le pot considera decat balast narativ care ingreuneaza piesa. Apreciez intentia de a oferi fiecarui personaj sansa de a straluci insa unele dintre acestea nu sunt chiar atat de interesante.


Scenariul urmareste mai atent doua dintre personaje, Anna (Claudia Ieremia) si Levin (Victor Manovici), amandoi supusi capriciilor iubirii si disperati sa-si gaseasca fericirea. Anna, personajul titular, are insa un destin aparte, pe care-l exploreaza acum prin spatiile necunoscute, tenebroase ale fiintei sale populate cu framantari, impulsuri carnale si decizii irationale. Un artificiu regizoral a personificat insa toate aceste temeri si framantari intr-o umbra sau un demon(!?) jucat de Catalin Ursu, insotitor permanent al Annei, si, uneori glas al gandurilor ei. Consider neinspirata aceasta gaselnita intrucat oricat l-as admira pe Ursu pentru rolurile din Revizorul sau Romeo si Julieta, in Anna Karenina a fost un permanent element de distragere si, mai mult, a slabit eroina principala facand-o astfel temperata in emotii, detasata si... detasabila.

Ar fi posibila o justificare pentru acea sfasiere a personajului: piesa sa nu se petreaca intr-o lume reala ci, asa cum ziceam, intr-un purgatoriu al sufletelor unde Anna, eliberata de cele lumesti, deconstruieste complotul sortii pentru a se cunoaste mai bine si a se impaca cu sine. Dar, in acelasi timp, pentru a ma impresiona vroiam sa vad acel personaj puternic framantat de slabiciuni, care sa invinga sau sa esueze in lupta sa cu destinul potrivnic si cu tarele societatii. Anna Claudiei Ieremia valseaza contemplativ dintr-un tablou in altul, descriind piruete nostalgice  in jurul celorlalte personaje si reflectand la propria poveste dupa ce aceasta devenise roman. Placut ochiului, subtil si complex narativ dar fara prea multa substanta care sa invite la empatie.

Mai reusiti imi par cuplul Levin - Kitty al caror ‘du-te vino’ capricios are si umor si tandrete si o doza buna de imprevizibil. Acestia chiar dau impresia ca-si scriu singuri destinul in vreme ce drumul Kareninei merge drept si sigur intre sinele de tren. Muzica excelenta a lui Cari Tibor nu uita sa ne aminteasca acest lucru prin introducerea repetata a sirenei trenului ca pericol iminent, imposibil de evitat. Altfel, decoruri excelente, coregrafia masinistilor impecabila, costume superbe (Claudia Ieremia schimba vreo 6 rochii) dar prea putin suflet pentru o asemenea ampla drama.



14 octombrie 2014

Rețete bănățene gătite de profesioniști și amatori



Vineri primesc un telefon de la Cristina in care mi se dorea/oferea participarea la o runda de gatit in grup. Eu, ca un amator intr-ale gatitului, eram consternat dar si nerabdator sa-mi testez cartofii prajiti cu ochiuri pe o gasca pestrita de necunoscuti. “Nu, ca e o chestie cu retete traditionale banatene!” avertizeaza Cristina. “Si mai bine” ma gandesc. “Intotdeauna am fost curios cum gateau banatenii cartofii prajiti. Bafta mea”. Abia duminica trecuta am aflat cum stateau lucrurile in realitate.


Intalnirea organizata impreuna cu Asociatia Timisoara Capitala Culturala 2021 facea parte din campania Timisoara in orice colt de tara si consta intr-un eveniment culinar al carui scop era (re)descoperirea si promovarea unor retete traditionale banatene prin cel mai simplu mod posibil: realizarea si degustarea lor. Altfel spus gastronomia locala ca o componenta a programului cultural atacata ambitios de bucatari, profesionisti sau amatori, din presa si blogosfera timisoreana. Locul de desfasurare: bucataria Hostelului Costel, modesta ca suprafata dar primitoare si in care 16-20 de oameni au invatat foarte repede importanta expresiei “suge burta” trecand pe langa oale incinse si mese pline cu ulei, faina, zahar si alte ingrediente.


Retelele au fost propuse de bloggeri culinari (vezi Retete ca la mama sau Awfully Tasty) ori de simpli comentatori pe facebook iar unele din ele au ridicat niste sprancene in prealabil (mancare de brozbe, la tine ma gandesc). Au fost organizate echipe, in principiu pentru a ne asigura ca cel putin un om stie ce e de facut, si ne-am primit retetele. Mie mi-a cazut in sarcina sa fac niste clătite bănățene, mult mai bățoase si mai sofisticate decat restul clatitelor din tara, in special cele din capitala. Am realizat acest lucru putin mai tarziu cand am primit si pagina 2 din reteta, cumva ratacita printre restul hartiilor cu cotlete bănățene, zupa dje ludaie, plăcinte, langoși, tășcuțe si crofne. Se cerea ca dupa ce prajeam 20 de clatite sa realizam o crema de branza, un sos de vanilie si o bezea din 9 albuse de ou. Nimic prea complicat. Noroc insa ca in echipa eram cu prietenul Oanei, Alex, un tip cu o oarecare inclinatie catre gatit si care a preluat initiativa imediat.




Cele ce banuiam ca vor fi vreo 2 ore de schimb de retete in jurul unei mese s-au transformat treptat in 6 ore de agitatie intr-o bucatarie cat o camera obisnuita. Motivul vanzolelii a fost singurul aragaz disponibil fapt care ne-a obligat la o anume repezeala in miscari dar si un pic de organizare si mult fair play. Chestia misto a fost ca toti cei implicati s-au dovedit de mare angajament, luandu-si rolul in serios, oferind sau acceptand sfaturi ori cate o mana de ajutor cand nevoia o impunea. Iar gazdele s-au dat peste cap sa ne puna la dispozitie sculele necesare unei asemenea intreprinderi. Toate retetele au iesit astfel delicioase, majoritatea primind si complimente sincere de la invitati, cum au fost cotletele banatene sau placintele cu varza si ludaie. Inclusiv clatitele noastre, duse la bun sfarsit dupa vreo 4 ore, au produs exclamatii de incantare.


Eu m-am distrat pe cinste si din cate am observat la colegii de bucatarie, intalnirea le-a picat si lor foarte bine, i-a relaxat si cumva i-a motivat sa o repete in viitor. Asta e, unora le place foarte mult sa gateasca. Mie… imi place sa mananc. Dar nu ma eschivez sa pun mana nici pe cratita.



poze

30 septembrie 2014

O lansare (de) la mare înalțime


În ceea ce-a fost probabil una din ultimele zile frumoase ale unei veri(!?) prelungite și capricioase (27 septembrie), Cramele Recaș au scos pe piața cel mai nou vin produs de ei, vinul dulce pentru desert Conacul Ambrozy, o premieră pentru podgoria timișeana și unul din puținele vinuri de acest tip din țară. Pe cât de diferit e noul vin pe atât de inedită a fost lansarea în sine, organizată în tandem cu firma Dinner in the sky Romania, unicul deținător al licenței pe România pentru exploatarea conceptului belgian de “dineuri la mare înălțime”. 

Venirea lor în Timiș e o premieră pentru zona asta a țării și-ar putea fi chiar o raritate, programul lor fiind foarte încărcat în ciuda prețului piperat (200 Euro/loc) pe care-l impune toată desfășurarea logistică. Printr-o serie de concursuri organizate pe facebook de Cramele Recaș și PRbeta Agency 20 de persoane au caștigat invitații la #brunchinthesky, numele mediatic sub care se deghiza degustarea nou-venitului Ambrozy. Aventura urma să se petreacă în mijlocul Cramelor, printre dealurile cu viță de vie unde o macara de 60 de metri urma să ridice masa-platformă cu invitați la o altitudine cât mai apropiată de ambițiile celor din Recaș.

Împreună cu alți bloggeri și oameni din presa locală am urcat și eu la “masa zburătoare” - o instalație de 6,8 tone cu 22 de locuri pe scaune, pupitru pentru DJ, hamuri pentru fotografi, acoperiș de plexiglas și capabilă să reziste la vânt de 20 m/s - și m-am lăsat în mâinile sigure ale macaragiului. Vă spun sincer, la macarale mărimea chiar contează. Monstrul care ne ridica pe noi abia dacă incăpea în vreo poza însă comenzile erau atât de fine încât nici la ridicare nici la coborâre n-am simțit vreo smucire. Departe de senzația dintr-un roller-coaster, levitarea noastră era mai degrabă un balet la mare altitudine.


În total am petrecut cam trei sferturi de oră sus în aer, la vreo 50 de m de sol, iar senzația și priveliștea sunt greu de descris. Hectare întregi de vie la picioare (10 km2), un cer albastru cu foarte puțini nori și un soare de amiază, tomnatic și deloc dogoritor. Chiar și legat cu vreo 3 centuri de siguranță faptul că picioarele-ți atârnă în gol e de natură să-ți lase un gol în stomac. Gol pe care însă l-am încălzit repejor cu niște Ambrozy, asortat desigur cu aperitive potrivite.


Întâlnirea a fost prezidată chiar de directorul general al Cramelor Recaș, dl Ioan Georgiu, singurul șef de podgorie pe care l-am auzit spunând că 2014 a fost un an bun, în ciuda vremii schimbătoare. Nu extraordinar, dar bun. Despre vedeta întâlnirii ne-a spus câteva vorbe somelierul oficial al Cramelor, dl Stelian Ștefan, specialist de tradiție, cu șorț și lanț de breaslă de care atârna nelipsitul tastevin. Conacul Ambrozy, care poartă numele unui conac din Remetea Mare, este un Sauvignon Blanc dulce și parfumat de culoare aurie, bogat în arome și foarte lunecos pe gât în jos. Am fost surprinzator de încântat de el iar pretul care se vehicula (100 de lei/sticlă) m-ar putea convinge să-l consum la ocazii speciale.










Foto: Radu Badoiu (PRbeta) si Seba Tataru.

26 septembrie 2014

Concert Andries: cronica unei vizite anuntate

Nu m-am numarat niciodata printre fanii artistului pentru simplul motiv ca nu l-am descoperit la timpul potrivit iar cand muzica sa mi-a ajuns pe la urechi ritmul vietii mele era altul. Asta insa nu m-a impiedicat sa ma bucur impreuna cu aproape 500 de timisoreni de concertul de re-lansare al albumului Interioare ca de o prestatie live cu muzica de calitate din partea unui om care nu prea are nevoie de prezentare. Cred ca sala de spectacol a fost locul potrivit unde sa-l ascult pe Andries caci acolo intrumentele si vocea au sunat intr-un mod cu care am putut rezona si eu. Am incercat acasa sa-l reascult dar pur si simplu nu am mai avut rabdare iar asta ma pune pe ganduri.

Revenind la concertul Interioare, am avut un motiv serios sa ma duc. Vizitele la Timisoara ale dlui Andries sunt despartite de decenii intregi nu de ani sau luni, ca in cazul altor artisti, asa incat cu gandul ca prezenta sa e una rarisima, am dat curs invitatiei PRbeta la spectacol. Si ce spectacol. Acompaniat de Maria Mantulescu, Berti Barbera si Sorin Romanescu, Alexandru Andries a revizitat piesele de pe primul sau album, cu un sound proaspat si cu toate improvizatiile tipice unui spectacol live. L-am remarcat indeosebi pe Berti Barbera, percutionist-vrajitor inarmat cu o serie impresionanta de obiecte capabile sa scoata sunete, plus gongul Filarmonicii si o muzicuta. Chitara lui Romanescu a furat de cateva ori prim-planul, starnind aplauze, iar vocea Mariei, cand discreta, la dublaj, cand clara si puternica, ne-a cucerit. Memorabila si plina de haz interpretarea variatiei bahice a piesei 'Imi place Gelu' transformata in "Imi place vinul foarte mult."

Ceea ce am sesizat insa in mod special au fost caldura prieteniei dintre cei 4 muzicieni, confortul pe care-l simteau pe scena, jovialitatea contagioasa a lui Andries si cheful de joaca a lui Berti. Publicul cred ca i-a relaxat destul de bine pe artisti, chiar daca reintalnirea n-a fost lipsita de emotii. Poate chiar emotia.. sau anii care trec.. l-au incurcat temporar pe artist la una din piese. N-a fost bai, s-a reluat de la inceput cu un Andries ca un copil abia stapanindu-si rasul de parca facuse cine stie ce boacana. As vrea sa-mi pastrez acea usuratate a fiintei cand si daca ajung la varsta omului. Ar fi extraordinar. Altfel, a fost peste o ora de muzica buna, cu cantece despre oameni, iubire, femei si fericire, onorata de 3 bisuri, ultimul din ele la muzicuta chiar de catre Andries. Sper ca maine in Cluj sa ofere la fel de mult! Turneul Interioare continua...







foto: Flavius Neamciuc


23 septembrie 2014

'I am Jack's smirking revenge'


Cand m-a sunat Jack (bine, nu el personal dar cineva care vorbea in numele lui) sa ma invite la petrecerea organizata de ziua sa in Timisoara am fost nevoit sa refuz. Chestii legate de job, firesc. Bucuros ca am scapat de stresul cu cadoul si obligatia de a socializa cu oameni pe care nu-i cunosteam - chit ca imi era insa putin cam ciuda ca ratam concertul lui Artanu - am uitat de mentiunea "surpriza" si de faptul ca-mi dadusem adresa personala unei domnite de la PR. Evenimentul a trecut, cheful s-a tinut bine-mersi si in absenta mea, Jack Daniel's a mai imbatranit un an (multi inainte mosule!). Azi insa 'razbunarea' lui Jack pentru propria-mi absenta s-a facut simtita. Prin curier, sau proxy, cum ii zice mai nou in plan international. O sticla din cel mai pur whiskey produs in Lynchburg, TN, ma astepta la usa si in semn de buna primire l-am salutat pe Mr. Jack filmand clipul de mai sus. Din cate se poate observa pe sticla... n-a iesit chiar din prima. Sau a doua... Abia dupa a treia m-a lovit inspiratia... A patra e final cut. Daca eram #masterchef coceam un whiskey cake. Nefiind bucatar incerc sa fiu actor. Si regizor. Si producator. Buget: cateva cuburi de gheata, niste whiskey si vreo 3-4 chibrituri. Hai, la multi ani!




18 septembrie 2014

Alexandru Andrieș reînnoiește 'Interioare'-le la Filarmonica


În 1984 Alexandru Andrieș lansa albumul de debut Interioare la vestita casă de discuri Electrecord. Pe vinil, cum era moda. 30 de ani și vreo 3000 de concerte mai târziu, Andrieș relansează albumul Interioare într-o ediție aniversară, remasterizat la nivelul tehnicii de azi și pornește într-un turneu prin țară al cărui prim popas va fi Timișoara. Așadar, săptămâna viitoare, pe 24 septembrie ora 20:00, la sala Capitol a Filarmonicii Banatul, vocea lui Andrieș (ne) va umple din nou interioarele, așa cum a făcut-o acum mulți ani împreuna cu Pro Musica. Anul ăsta vor urca pe scena cu solistul și Maria Ioana Mîntulescu (voce), Berti Barbera (percuţie şi muzicuţa) și Sorin Romanescu (chitara).

Evenimentul este organizat de PRbeta Agency și având încă proaspătă amintirea concertului Nicu Alifantis & Mozaic organizat mai devreme înclin să cred că va fi foarte mișto. Biletele costa 40, respectiv, 60 de lei și încă se mai găsesc pe Eventim.ro, în magazinele Orange, Germanos, la casieria Teatrului Național Timișoara si cea a Filarmonicii Banatul și, bineinteles, în librăriile Cărturești.

17 august 2014

Cum, pirateria ne sărăcește pe toți?


"The cost of making every member of society pay to gain access to information – what seems to be an obvious implication of copyrights – is outweighed by the benefits that society receives by providing that information for free... How is a library buying one copy of a book and then distributing it to multiple individuals any different from one individual buying a book and distributing it to multiple individuals online?" (Andrew T. Forcehimes - ESSAY: A DEFENCE OF STEALING EBOOKS, 2013).

Ce-i cu citatul de mai sus? Ei bine, pe lângă faptul că face parte dintr-un eseu interesant pe tema “pirateriei” online scris de un doctorand, îl voi folosi drept bază în argumentația pe care o pornesc la adresa articolului “Cum pirateria ne sărăcește pe toți”.

Probabil că aș fi tăcut dacă textul omului era mai puțin didactic și acuzator la adresa românului neaoș, “hoț” de când muma și pământul. Tehnic, în viziunea bloggerului, “Există în român o nevoie viscerală de a fura”, sau cu alte cuvinte toți românii sunt cleptomani din naștere, toți fură de dragul de a fura, și nu doar unii din ei și pentru diferite foloase materiale. Ok, sa-l lăsăm pe cel care nu fură să arunce primul piatra. Dacă are dreptate nimeni nu i-o va returna. Sau, din contra...

Subiectul articolului menționat nu era însă hoția la români ci … pirateria. Mai precis piratarea online a carților electronice.

“Azi vreau să scriu un articol pentru toți acei flower-power care cred că faptul că ei piratează cărți e încurajat de autori și nu îi afectează pe aceștia.”
Să uităm pentru câteva minute că e inutil să te lupți cu pirateria și că dacă un lucru e piratat asta mai degrabă e un indiciu că oamenilor le place mult acel lucru decât că aceștia fură din principiu.
După ce ani de zile adunase zeci de mii de cărți electronice, autorul articolului a avut la un moment dat revelația că ceea ce face e un lucru greșit, că nu e arhivar și că toți gigabiții ăia sunt inutili. Prin urmare i-a șters. Perfect de acord. În ziua de azi nu mai e nevoie să stochezi cantități uriașe de informație (text, audio-video, etc) în propriul PC întrucât Internetul este exact acea arhivă unde să cauți ceea ce îți trebuie.

Nu vreau să intrăm în prea multe detalii cu privire la distincția furt - piraterie - file-sharing, dar se impun câteva precizări. Cei care jonglează cu drepturile de autor vor să șteargă liniile de demarcație dintre aceste situații diferite pentru a-și proteja interesele financiare legate de un anumit tip de afacere (se recomandă citirea articolului Future of copyright, care argumentează de ambele părți ale baricadei). Așa se explică retorica “furtul e furt, oricum i-ai spune” pe care și-au însușit-o și alții. Nu e chiar așa. Mie asta îmi pare un mod de a gândi simplist și conservator. Există motive pentru care furtul e în formă simplă sau calificată, pentru care distingem între evaziune fiscală și însușire de foloase necuvenite etc. Trebuie cercetate natura faptei, intenția autorului, prejudiciul cauzat, gradul de periculozitate socială, etc

Dacă intru într-o librărie și iau o carte fără s-o plătesc, e furt. Dacă achiziționez o carte și ți-o dau s-o citești, e împrumut. Dacă facem mai mulți asta e schimb de cărți. Dacă fac o copie xerox și încerc s-o comercializez e “încălcarea dreptului de autor (copyright)”, nu furt de proprietate intelectuală (ca sustragerea patentului unei tehnologii). Dacă cumpăr un ebook și-l transmit online unuia sau mai multor anonimi (inclusiv pe torrenti) e file-sharing. Dacă stochez sute de mii de ebook-uri protejate de copyright, administrez o comunitate care să contribuie la creșterea arhivei, introduc un sistem de abonament sau facilități premium, vând publicitate etc, atunci e piraterie. Sau măgărie. Dar dacă fac toate astea cu cărți aflate în domeniul public (sau open licence) și fără scop comercial se numește Gutenberg Project, și e absolut legal.

Deci da, unele situații intră sub incidența legii, dar nu toate și nu discreționar. Unii scriitori și partizani ai copyright-ului în formă extremă merg până acolo încât să privească chiorâș împrumuturile de cărți, uitând că e dreptul meu suveran de a dispune de proprietatea obiectului cumpărat! Când cumpăr o mașină, un televizor sau o pereche de bocanci, lucrurile îmi aparțin și pot dispune de folosirea lor cum doresc. Le pot împrumuta sau distruge după bunul meu plac, indiferent câtă originalitate sau inovație a fost pusă în realizarea lor. Valabil pentru un film sau un joc PC. Cartea nu e diferită iar digitalizarea ei nu a făcut decât să ușureze atât schimbul cât și posibilitatea de duplicare a ei. Dar și fotocopiatul făcuse același lucru în urmă cu niște decenii.

Darius face în articolul său un adevărat recurs la morală, explicându-ne cu patos cât de laborioasă e munca unui autor, câți oameni sunt implicați în realizarea acestui lybros prețios purtător de adevărată cunoaștere și cât de fragilă e industria de carte. Cum noi toți care “piratăm” cărți online suntem vinovați de scăderea vânzărilor și cum asta ar afecta o grămadă de oameni (editori, traducători, tipografi, librari, marketeri, hamali!), chiar economia națională și, implicit, bună-starea unei țări. Ba merge până acolo încât pirații literari sunt responsabili pentru erodarea ecosistemului.

“Necumpărînd cărți, nimeni nu va avea motiv să planteze la nivel industrial copaci și, implicit, natura și calitatea aerului înconjurător are de suferit.”(sic!).

E clar că omul are o anumită nostalgie pentru cartea în forma ei tradițională, cu copertă și pagini de hârtie. O împărtășesc și eu. Dar de la o simplă nostalgie până la victimizarea jenantă a unei categorii profesionale și acuzarea fără fond și naivă a câtorva oameni e cale lunga. Piața de carte suferă mai degrabă din cauza schimbărilor de comportament ale consumatorului de cultură și divertisment dar și, mai sever la noi, si a analfabetismului și a degradării sistemului de valori. Nu degeaba avem glume virale gen "cititul te face neprost", "Mă-ta are cratimă" sau "Iei nu iei BAC-ul". 

Înainte să ne panicăm că economia va merge prost pentru că scade piața de carte poate ar trebui să reflectăm la hârtia consumată aiurea de niște fabrici de diplome pentru șomeri. Apoi să nu uităm că hârtia e doar una din multiplele întrebuințări ale lemnului. Cea principală e drept combustibil, apoi vin construcțiile, mobilierul, hartia etc. Iar una din cauzele majore ale despăduririi este tocmai creșterea consumului mondial de hârtie (cu 400% în ultimii 40 de ani, 35% din lemnul tăiat fiind utilizat în această industrie). În plus, impactul în mediu al împăduririlor industriale (monoculturi) este deja o problema ecologică.

O fi de bine așadar că vânzarea cărților tradiționale e în picaj dar asta nu se întâmplă datorită pirateriei “care sărăcește” ci datorită unei chestiuni mult mai crude - progresul tehnologic. “Digitalul omoară analogul” e lecția pasată de caseta audio la CD și mp3 și de VHS la DVD și stream-ul HD. Singura vină a progresului e că-i lipsit de sentimente. În urmă cu peste 500 de ani Gutenberg punea în funcțiune prima tiparniță, livrând la 1455 primele copii accesibile ale Bibliei. Ce-a însemnat asta? Păi, înainte de toate, fiecare putea acum citi și comenta singur cartea sfântă. În al doilea rând o lovitură dată monopolului scribilor și clericilor care copiau manuscrise străvechi pe bani mulți. Ce s-a mai auzit de dânșii apoi? S-au reconvertit profesional sau au rămas artiști?

Tiparnița a adus însă mai mult decât ușurarea și eficientizarea muncii scribilor, eliberând înformația din mâinile celor care o acumulaseră. Bibliile tipărite costau inițial aproximativ 30 de florini, cât un salariu de funcționar pe 3 ani, însă asta era oricum mult mai ieftin decât un manuscris. Iar tehnologia abia se dezvolta, urmând ca o competiție sănătoasă să ducă la crearea unei industrii a tiparului. Și, desigur, la un alt monopol pe care diverși “hackeri” și pirați medievali îl tot fentau. Din 1450 și până la sfârșitul secolului XVI în Europa se tipariseră deja 200 de milioane de volume iar până în 1800 cca 1 miliard. Cu ce-a coincis această perioadă de afluență publicistică? Păi cu Renașterea, Revoluția Științifică și Epoca Luminilor. Ieșirea din Evul Mediu a fost facilitată și de mașinăria lui Gutenberg iar Internetul și digitalul sunt acum uneltele unei noi epoci a luminilor.



Am multă stimă pentru scriitori. Îi admir (pe unii) și-i invidiez (pe alții), mă bucur de orele de lectură pe care mi le oferă și încerc să-mi deschid mintea citind paginile lor. Sunt un cumpărător avid de cărți tradiționale și, totodata, posesor de kindle dar asta nu m-a împiedicat să caut o variantă “pirat” a unor cărți pe care mi le doream iar pretul era cam piperat. Nu fac stocuri albe pentru zile negre dar nici nu am mustrări de conștiință pentru asta. Totodată cred că principala teamă a unui autor nu e legată de exploatarea cărtilor sale ci de rămânerea lor în obscuritate, iar gestul de a cumpăra o carte vine ca o confirmare a valorii sau a notorietății de care se bucură acesta. În același timp, cunoașterea chiar și gratuită a unei cărți e utilă în virtutea publicității pe care i-o poate face un cititor satisfăcut.

Piratarea online a cărților este o non-problemă. Există statistici care arată că autorilor împortanți (ca J.K. Rowling) le-au sporit vânzările de carte tradițională în urma lansării versiunilor digitale ale titlurilor lor, asta în pofida piratării lor. Realitatea e că dacă nimeni nu e interesat să pirateze cărțile tale nimeni nu e nici dornic să le cumpere. Iar dacă ești bun întotdeauna vor fi mai mulți dispuși să plătească ca să te susțina. Cât privește autorii la început de drum, aceștia pot răzbate mai ușor datorită digitalului și internetului, atacând fără mașinăria publicitară a unei edituri mari care încasează grosul profitului justificând costurile unei industrii învechite. Există acum multiple soluții de self-publishing, scriitorii se pot vinde singuri, în format ebook sau în sistem pay-per-view, pe capitole, pot intra în colecții “bundle”, stimulând publicul cu cauzele nobile atașate, făcându-i să cumpere mai mult, să plătească cât cred că merită sau cât iși permit, ba să se simtă și generoși după. Apoi să nu uităm, majoritatea cititorilor încă merg în librării (chiar și online) sau biblioteci pentru a face rost de material pentru lectură.

În incheiere aș vrea să mai supun atenției un infografic, cred eu, edificator pentru a lămuri treaba cu sărăcia provocată de piraterie. E o alarmă falsă: e mai simplu să contabilizezi statistici drept profit nerealizat decât să întrevezi efectele pe termen lung ale unei societăți (mai) informate.

04 august 2014

Argumentație pentru o viața (ne)sănătoasă

"Ca mulți alții înaintea mea, ajunsesem încet la concluzia că substanța preferată pentru aburirea creierului la o vârstă mijlocie și o existență tensionată, dar de succes, era alcoolul. Licită, socială, un viciu minor atât de ușor de mascat printre ceilalți, în toate formele sale nesfârșite de manifestare, plină de culoare și atât de gustoasă, băutura din mână triumfă prin simpla ei formă. Lichiditatea sa este una cu normalitatea, cu laptele, ceaiul, cafeaua, apa, și astfel cu viața însăși. Băutul este un act natural, în timp ce inhalarea unor vegetale fumegânde se îndepărtează oarecum de respirație, ca și ingerarea unor pastile, iar în natură nu există nici un tip de penetrare care să se asemene cu cea a acului de seringă, exceptând înțepăturile insectelor. Un whisky bun cu apă curată ori un pahar de Chablis răcoros îți pot îmbunătăți starea de spirit - poate doar moderat, dar îți vor lăsa neșifonat continuumul sticlos al sinelui. Desigur, trebuie luată în considerare și beția, aspectele ei vulgare, voma și violența, precum și dependența lașă, abandonul fizic și mental și moartea degradantă, agonizantă. Dar acestea sunt consecințele abuzului, care decurg, precum vinul rubiniu din sticlă, din slăbiciunea umană, dintr-un defect de caracter. Nu putem da vina pe substanță."

Ian McEwan - Durabila iubire

05 iulie 2014

Adio #worldcup, bun venit Le Tour

Recunosc ca fiind la randu-mi captivat de spectacolul de la Cupa Mondiala eram gata-gata sa ratez inceperea Turului Frantei. Bine ca m-am redresat la timp. Le Tour, competitia sportiva pe care o urmaresc cu regularitate din 2000 incoace, incepe azi in cateva minute si pentru urmatoarele trei saptamani va capata prioritate in programul meu TV. Din 5 pana in 27 iulie voi sta geana pe bicicletele lui Chris Froome, Alberto Contador, Vincenzo Nibali, Mark Cavendish si Alejandro Valverde. Anul trecut a castigat Froome. E posibil sa repete succesul dar cine stie...



26 iunie 2014

Panik, panik, a plouat cu muzica buna la Muzeul Satului


Ca viata e o tombola ne-au dovedit-o din plin Manu Chao si Radio Bemba, formatia care l-a insotit pe scena nou-amenajata la Muzeul Satului de rezidentii Plai in vederea concertului aventuros care s-a intamplat aseara. Dupa ce cu o zi inainte o furtuna teribila tabarase in micul paradis verde de la marginea orasului, trasnind un copac care in cadere a distrus o gospodarie ucraineana (un semnal ca politica (va) ucide mai departe?) si plasand o umbra de indoiala asupra conditiilor de spectacol din ziua urmatoare, iata ca evenimentul de miercuri s-a scurs fara probleme majore dar insotit de cateva peripetii care sa-l faca mai memorabil pentru participanti.

Pusi la racoare de o aversa de ploaie cu bulbuci oprita ca un robinet cu 40 de minute inainte de concert vreo 2000 de iubitori de muzica (intre care si multi straini) au atacat inarmati cu pelerine si umbrele incinta de la muzeu asteptand nerabdatori sa inceapa recitalul La Ventura promis de artistul franco-spaniol. Manu Chao n-a ezitat sa-si faca aparitia, concertul incepand imediat dupa ora 21. Si a fost frumos, aproape magic, cu o energie de invidiat de ambele parti ale scenei. Pentru mine cred ca a fost primul concert la care am stat pe uscat, neconsumand licori bahice din prea multa dragoste pentru permisul auto. Asta nu inseeamna ca n-am fost udat, totusi.

Nu stiu daca a fost o interventie de sus, de la regia de platou sau doar o simpla coincidenta despre care sa amintim in scris, cert e ca dupa Rainin' in Paradise s-a luat curentul pe scena si in cateva minute a venit si ploaia. Episodul a fost tratat galant de spectatori, fara fluieraturi sau huiduieli, ba cu fredonarea neintrerupta a refrenului melodiei pe care trupa o interpreta unplugged (vezi aici). O data restabilita energia - oare si-a pus cineva iphonul la incarcat la unul din chioscuri supralicitand reteaua? - concertul a continuat neintrerup de alte incidente, cu un public din ce in ce mai frenetic (s-au inregistrat momente de crowd surfing) si o trupa tot mai bine-dispusa. Fara exagerare s-a cantat aproape 3 ore in cap, cu doua sau trei bisuri (nu pot aprecia exact caci Manu Chao tot zicea de vreo ora ca 'La revedere sunteti absolut nebuni!!') semn ca artistul obisnuit cu stadioane pline s-a simtit bine la Timisoara in fata a doar catorva mii de oameni. Poate data viitoare vom fi mai multi, chiar si aducand fiecare clandestin cate-un imigrant de la Tijuana...










foto: Radu Badoiu