“Exista mai multe feluri de a arde o carte. Lumea e plina de oameni care o colinda tinand in mana chibrituri aprinse. Orice minoritate, baptisti, unitarieni, irlandezi, italieni, octogenari, budisti, sionisti, adventisti de ziua a saptea, feministi, republicani, protestanti, crede ca are vointa, dreptul, datoria de a stropi cu petrol si de a aprinde torta. Orice editor sarac cu duhul, care se considera sursa unei literaturi nedospite, terciuite si insipide, isi linge ghilotina, gata sa sara la gatul autorului care ar indrazni sa ridice putin glasul sau sa scrie peste nivelui unei poezii de gradinita.”
Asta scrie Ray Bradbury in coda atasata multi ani mai tarziu romanului sau de debut, Fahrenheit 451, in urma mesajelor si scrisorilor primite de-a lungul timpului in care i se solicitau sau sugerau diferite modificari ale povestirilor deja publicate. Si este ironic pentru ca tocmai in Fahrenheit 451 -o distopie esentiala a secolului XX- viitorul sumbru in care cartile si cultura scrisa au fost ingenuncheate si inlocuite cu avalansa divertismentului televizat se datoreaza, indeobste, aceleiasi dorinte de a taia, condensa si uniformiza continutul astfel incat sa nu starneasca disensiuni intre oamenii de conditii diferite. “Toata lumea sa fie fericita”. Dar cu ce pret?
Doua personaje sunt cheie in acest roman. Primul este Guy Montag, un pompier desensibilizat care-si indeplineste metodic sarcina de ardere pe loc a tuturor cartilor descoperite impreuna cu casele in care erau ascunse si, uneori, chiar cu proprietarii acestora. Intr-una din seri e acostat de o vecina, Clarisse, o fata tanara de 17 ani care are o comportament total neobisnuit. Se plimba prin ploaie, miroase papadii, pune o groaza de intrebari ciudate ca “esti fericit?” sau “esti indragostit?”, lucruri care-l fac incet-incet pe Montag sa-si evalueze viata personala si s-o descopere complet lipsita de sens. O slujba ce presupune distrugere si o nevasta care petrece ore intregi intre “peretii vorbitori” (metafora pentru un sistem TV interactiv) nu e un ideal de fericire. Trebuie sa fie mai mult.
Curand fata dispare misterios iar Montag are un soc profesional cand trebuie sa incendieze o batrana ce-si apara cu ardoare biblioteca confiscata. Incepe sa-si puna intrebarea fireasca: ce se poate ascunde intr-o carte astfel incat sa fie atat de pretuite de oameni? Dosind cateva volume confiscate si citind pe ascuns din ele Montag realizeaza ca in spatele unei carti a stat un om care si-a dedicat poate intreaga viata pentru a lasa ceva in urma lui.
E momentul cand intra in scena al doilea personaj cheie, Beatty, comandantul pompierilor. Acesta e un tip care poseda nu doar cunostintele din cartile pe care Montag le arde dar si care a decis la un moment dat ca toata intelepciunea aceea e inutila si face mai mult rau societatii. “Nu nascuti liberi si egali, ci facuti sa fim egali. Fiecare om trebuie sa fie imaginea celorlalti; atunci toti sunt fericiti pentru ca nu exista piscuri care sa-i infricoseze sau cu care sa se compare. O carte este o arma incarcata in mainile vecinului de alaturi.” Cand il confrunta pe Montag, Beatty face dovada unui avocat al diavolului extrem de articulat, care adora sa-l umileasca aruncandu-i in fata citate din clasici. Deviza sa “Arde tot. Arde orice. Focul e stralucitor si curat.” poarta haina unei manii a purificarii.
Citind cartea lui Bradbury la 2 luni de la moartea sa (avea 91 de ani) dar la aproape 60 de ani de la publicarea ei, am sentimentul ciudat ca daca forta cenzurii a ramas inapta in fata digresiunilor autorilor moderni, evolutia tehnologica si industria divertismentului facil si manipulator de minti plictisite are o sansa reala sa faca literatura desueta pentru o mare parte din oameni. Totusi, un lucru Bradbury nu l-a putut prevedea: internetul si digitalizarea informatiei scrise. Practic, la ora actuala, orice carte scrisa vreodata devine virtual indestructibila, afara de ipoteza apocaliptica in care nu doar cartile, dar si noi, vom arde in flacari. Atunci vom intelege poate sensul frazei:
“Adevarata frumusete a focului consta in faptul ca distruge raspunderea si consecintele.”
