19 aprilie 2014

Crucificarea: fapte, nu glume

In fiecare an in preajma sarbatorilor de Pasti are loc o intensificare a glumelor cu Iisus si o avalansa a celor mai noi si mai ireverentioase interpretari ale iconografiei crestine, in special a ipostazei crucificarii. Nu o spun intr-un mod acuzator ci doar constat acest fapt in urma timpului extrem de mare pe care-l petrec pe canalele de social media, acolo unde, nu-i asa, se naste, se propaga si moare cultura populara. Luat de valul sacrilegiului si al demitizarii m-am trezit ascultand un podcast deosebit de interesant despre crucificare realizat de sub-divizia istorica a binecunoscutului site... howstuffworks.com(sic!). Discutia, bine documentata de pe wikipedia, era purtata pe un ton usor jovial de doua dudui cu accent britanic bine intentionate si lasa impresia de funfactstruestories intrerupta din cand in cand de o reclama la sponsor. Nu ma deranja acest format insa dupa o vreme am inceput sa sesizez contrastul frapant dintre lucrurile serioase supuse discutiei (crucificarea nu e o chestie ‘draguta’) si modul casual in care ele erau punctate.

Acum, eu si Biserica nu ne prea intersectam. Asa ca nu ma leg de aspectul religios al crucificarii, care, daca a existat, nu inseamna ca a imbracat forma sub care ne-o imaginam acum influentati fiind de arta bisericeasca sau cinema. Ma voi lega de crucificare ca metoda antica preferata de ucis si schingiuit oameni. Vreme de cel putin 1000 de ani, dinainte de secolul V BC, cand a fost atestata de Herodot la atenieni (imprumutata de la persanii “barbari”) si pana in secolul IV AD cand imparatul Constantin a abolit-o, crucificarea sub diferitele ei forme a fost o pedeapsa capitala eficienta ca metoda de control social, aplicata celor vinovati de oaresce crime (hotii, tradari, omucideri, etc). Reprezenta o moarte lenta si plina de suferinta pentru victima si o forma eficienta de insuflat frica maselor de oameni prin faptul ca cel executat era expus in public, pentru spectacol, o anume perioada de timp.

Indiferent ca erai batut in cuie pe o cruce, pe un stalp, pe o poarta, pe-un copac etc rezultatul era acelasi: o agonie a carei durata depindea de rezistenta ta sau de factorii de mediu (frig, corbi, sobolani s.a.) la care erai supus. Victima putea suferi si zile intregi, lucru care putea fi intentionat ca o metoda de pedeapsa extrem de cruda pentru o ofensa oarecare. Nu se faceau autopsii pe vremea aceea pentru a descoperi cauza exacta a mortii. Ori daca se faceau, birocratia era mai putin scrupuloasa. Se presupune ca una din ele era sufocarea provocata de pozitia imposibila a victimei, atarnata fiind, de a respira. Mai probabil era infarctul in urma socului si a epuizarii sau septicemia. Mila sau simpatia imbracau atunci forma unui baros pentru rupt picioarele sau a unei impunsaturi de sulita, desi, mai probabila era justificarea ca soldatii de garda, dorind sa-si astampere setea la o taverna, grabeau moartea condamnatului ca sa poata parasi perimetrul.


Intr-un mileniu e greu de apreciat cate persoane si-au gasit moartea in felul asta. Prometeu a fost probabil primul rastignit, pus in lanturi pe-o stanca sa-i mance vulturii ficatul pentru grava ofensa adusa de el zeilor. Mai aproape de pamant insa fiecare conflict razboinic din lumea greaca apoi din cea romana par sa se fi incheiat cu rastigniri. Alexandru a crucificat 2000 de supravietuitori la cucerirea Tyrului. In Cartagina era practica de stat sa-ti pedepsesti astfel deopotriva dusmanii si cetatenii. La Roma crucificarea era doar pentru straini si sclavi, fiind considerata o forma extrem de dezonoranta. Cetateanul roman avea astfel dreptul sa fie amendat, exilat, sugrumat sau … aruncat de pe stanca Tarpeiana pentru tradare sau paricid. Crassus in schimba a rastignit vreo 6000 de sclavi dupa ce l-a invins pe Spartacus, marcand astfel drumul de la Capua la Roma pentru a potoli alte ganduri de rebeliune. Iar in Ierusalim era cum bine stim o practica extrem de folosita.


Prin urmare, stiind cat de oribila e o asemenea moarte, cat de multi au fost supusi in istorie acestor chinuri, de ce ne simtim atat de confortabil cand vorbim despre o crucificare/rastignire in care nu prea credem? E putin cam bizar. Nu vad prea multe misto-uri despre spanzurati, arsi pe rug, electrocutati, decapitati sau alti condamnati la moarte executati prin diferite metode (oarecum mai “blande”) in lungul drum al societatii noastre de la barbarie de modernism. Nimeni nu rade pe seama unei torturi celebre, pe seama regilor Frantei ghilotinati, pe seama unor impuscati la zid. Sunt prea recente? Crucificarea inca se mai practica in Iran. Si nu e ca-n icoane. Isi aminteste cineva decapitarile facute de Al'qaeda? Putem face o caricatura pe seama lor? Cum am reactiona la un social joke artistic cu Gheorghe Doja schingiuit dar subtitrat “rest in pieces”? Ar fi asta… amuzant? Intreb pentru ca ma intreb. Poate ca am devenit desensibilizati la niste chestii.. Sau poate necredinta unora trebuie afirmata la fel de tare prin doborarea reperelor celorlalti. Pe ideea ca “uite ce cred eu despre mantuitorul tau…” Poate se vrea "deturnarea" iconografiei crestine in vedearea comunicarii unei ideologii proprii, anti stiu eu ce.. Asta ar fi o chestie de discutat… Dar dincolo de asta, cred ca atunci cand luam la misto niste lucruri chiar nu avem in minte exact dimensiunea reala a acelor lucruri. Doar amprenta lor palida lasata in cultura populara de-a lungul secolelor. Stiti voi, iepurasi pufosi si oua colorate...


Francisco Goya, Ororile razboiului (gravura, 1810-1815)

PS-uri (XV)

Știi, printre toate remarcile tale spirituale, ironiile fine, atacurile la fileu și întoarcerile tăioase, înțepăturile cu falsă superioritate, glumele mușcătoare, șaradele verbale, tachinările afectuoase sau îmbufnările teatrale, întotdeauna îți scăpau și mici fragmente de sinceritate pură, grăunțe de realitate care dezvăluiau sursa inconștientă a gândurilor altfel exprimate cu atâta vioiciune și generozitate. Cineva cu răbdare și spirit de observație putea ușor să le culeagă, să le judece și din suma lor să distileze câteva idei despre ce anume gândeai tu cu adevărat în umbra lor. Ploaia de cuvinte putea fi așadar acidă sau mângâietoare, fierbinte sau răcoritoare, iritantă ori plină de inspirație, însă în spatele ei vedeam fie nori care-ți ascundeau propria curiozitate și nerăbdare, fie seninul unei minți plină de curcubee. Și, calm, zâmbeam. Erai o carte deschisă din care nu ma sfiam sa citesc.




15 aprilie 2014

Afisul de film nu a murit


E plin internetul cu articole care incrimineaza cliseele prezente in afisele moderne de film, de saituri care ofera instrumente si sfaturi de design pentru creatori dar si de liste anuale cu cele mai bune sau mai proaste afise de film. Cu toate astea cand mergi la cinema deasupra casieriei te intampina unele dintre cele mai plictisitoare si formulaice afise, imagini fotosopate care in ciuda faptului ca reprezinta o carte de vizita a filmului, nu folosesc limbajul vizual decat pentru a transmite titlul, numele si fetele protagonistilor. Asta nu inseamna ca afisul de film a murit. Din fericire gasesc de multe ori versiuni alternative si neoficiale realizate de artisti si designeri sub forma de omagiu pentru un titlu clasic sau din pasiune pentru arta aceasta.

La Muzeul de Arta se poate vedea zilele acestea (pana in 11 mai) o expozitie de afise de film originale realizate de studentii scolilor de arta din Cehia si Romania. E vorba de o colectie de 36 de postere adusa in Timisoara de Centru Ceh, Terry Posters si Universitatea de Vest in care se poate observa ce iese atunci cand imaginatiei i se da frau liber iar artistul nu e constrans de un 'brief' sa puna cu orice pret pe afis chipul actorului. Cateva din aceste afise (Blue Velvet, Dogville, Snatch) pot fi vazute si in Mokum Cafe gratis. Pentru restul se plateste bilet de intrare la muzeu. Mergeti sa le vedeti. Cateva dintre ele sunt extrem de reusite si ar putea decora foarte bine o locuinta de cinefil.




13 aprilie 2014

A doua editie Timisoara Brands Tour


Ar fi fost pacat daca Timisoara Brands Tour ramanea un eveniment singular, petrecut in 2013, iar organizatorii nu gaseau timpul si energia sa mai puna la punct o a doua editie. Pacat pentru ca i-ar fi lipsit pe niste prieteni de inca o ocazie sa viziteze Banatul si sa-i cunoasca cateva din locurile uitate. Pacat pentru firmele din oras implicate care au fost astfel motivate sa devina creative in prezentarea business-ului lor in fata unor oameni care n-au nici un alt interes, afara de o oarecare curiozitate. Si, nu in ultimul rand, ar fi fost pacat pentru ca n-as fi avut nici eu sansa sa ma reintorc pe dealurile Recasului, intre vii, la un pahar de vorba cu Marius Pasca, sef sector turism la Cramele Recas.

Daca anul trecut TmBrandsTour s-a orientat pe sport si cultura, de data asta doamnele de la PRbeta Agency au tintit latura turistica, multietnica, atragand in proiect si echipa prinbanat.ro care sa-i conduca pe blogerii participanti intr-o drumetie prin cateva dintre localitatile Banatului sarbesc despre care sper sa cititi la cei care au participat. Pana la partea asta insa programul a continut obisnuitele “vizite de lucru” prin fabrici.


Prima vizita a fost la fabrica Fornetti din Satchinez, aflata la vreo 15 km de Dudestii Noi si la capatul unui fost drum agricol care continea mai mult gauri decat asfalt. Fabrica era in zi libera dar si-a chemat de-acasa un schimb de muncitori, chestie care pe mine m-ar fi enervat putin dar care asupra lor nu parea sa produca frustrari. In mare parte munca acolo e semi-automatizata dar uneori e nevoie sa te mai si murdaresti pe maini. Se lucreaza in 3 schimburi la o productie maxima de 100 de tone pe zi care sa asigure aprovizionarea celor 600 de magazine din Romania dar si a pietelor din Bulgaria si Ungaria. Dincolo de certificari ISO si explicatii tehnice care nu cred ca intereseaza cititorii acestui blog exista insa ideea de afacere: franciza Fornetti costa 500E + 2000E garantia pentru echipamentele primite in folosinta (cuptoare, congelatoare etc). Nu-ti trebuie decat un spatiu de minim 15mp si un ‘patiser cu diploma’ ca sa incepi sa coci. De copt s-a copt si la #tmbrandstour caci fetele n-au rezistat mult in fata cuptorului electric si-au produs imediat cateva zeci de fornete fierbinti din care sa ne ospatam pe drum spre Recas.


La Recas ne-au primit din nou in loc insorit si cu verdeata, la o masa campeneasca care sa afirme inca o data daca mai era nevoie deschiderea oamenilor de-acolo catre agro-turism si turism viticol. Cu un pahar de Cabernet Sauvignon in mana, Marius Pasca, gazda noastra pe plantatiile de vita de vie, si-a inceput povestea fantasticelor locuri si vinuri din zona (1000 ha intinse peste dealuri jur-imprejur). Discutia a continuat, dupa turul instalatiilor, in fostele hrube ale podgoriei atestate de la 1447, amenajate acum in vaste sali de ospat unde-ti pierzi si semnalul la telefon odata cu simturile. Am degustat (foarte discret, intrucat eram sofer) din cateva vinuri extrem de laudate ca spumantul alb Sole, aromatul Chardonnay si savurosul Solo Quinta, fiecare insotit de o prezentare pasionata facuta de profesionistul si entuziastul domn Pasca. Ani la rand m-am intrebat de ce fiecare grup de romani sau straini venit in Timisoara era luat pe sus de gazde si dus la Recas. Cuvintele sunt de prisos:







Fabrica de Bere Timisoreana a fost, ca de obicei, cu portile deschise dar subsemnatul n-a mai vizitat-o. Impresia de prima oara ramane valabila.


Turul brandurilor nu ar fi fost complet fara o intalnire cu dna Simona Neumann, directorul executiv de la Asociatia Timisoara CCE2021. Din spusele ei munca celor din Asociatie consta in prezent in elaborarea strategiei de dezvoltare culturala in vederea depunerii dosarului de candidatura in 2015. Pana acum s-a desfasurat o campanie de informare a cetatenilor privind acest obiectiv, s-a realizat un studiu sociologic privind impactul public al candidaturii, s-au atras sustinatori si parteneri din mediul privat, mediul universitar si din cadrul societatii civile iar in continuare se urmareste identificarea unor poli culturali locali in jurul carora sa se planifice strategia. Pana in toamna ar trebui sa fie insa finalizata asa ca o astept cu interes si ma pronunt atunci. Deocamdata imaginea oferita e destul de vaga, schitata in linii mari pe concepte generale si abstracte ca strategie si viziune si sper ca in curand sa existe ceva concret despre care sa putem vorbi.


Foto credits: Flavius Neamciuc


Acest proiect a fost realizat de PRbeta Agency în colaborare cu Prin Banat.
Branduri participante: Timișoreana, Cramele Recaș, Fornetti, Asociaţia Timișoara Capitală Culturală Europeană
Parteneri de mobilitate: Autonom-Rent-A-Car
Parteneri:Farmec, Hotel Timişoara şi Restaurant Sabres
Parteneri media: 24-FUN, Ctrl-D
Timișoara Brands Tour este o franciză a Cluj Brands Tour, un concept marca TVdece
Fotografii: Flavius Neamciuc

09 aprilie 2014

Istorii despre literatura si orbire

“Oamenii cred ca un orb este un om inchis intr-o lume neagra; ei nu stiu ca negrul este una dintre culorile careia ii simte cel mai mult lipsa.”

Ii ramasesem putin dator Duniei cu cateva impresii despre o carte de la Editura Univers pe care mi-a oferit-o cadou in urma cu vreo doua luni. Cartea o citisem destul de repede, fiind vorba de 120 de pagini adunate in 3 capitole independente in care, amestecand discretionar biografia si fictiunea, Julian Fuks evoca figurile a trei scriitori mari din secolul XX care si-au pierdut vederea: Jorge Luis Borges, Joao Cabral si James Joyce.

Fiecaruia ii este dedicat cate un scurt eseu in care Fuks, pornind de la fapte istorice reale, speculeaza literar momente si reflectii pentru a transmite ceva din nostalgia, frustrarea sau resemnarea celor trei prozatori si poeti loviti de orbire in plin elan creator. Borges plimbandu-se prin Buenos Aires sau calatorind in timp prin propria memorie, visandu-si propria realitate. Cabral bajbaind prin ceata prezentului catre un ultim interviu pe cale sa-i descatuseze amintirea melancolica a momentelor de creatie. Joyce incapatanandu-se sa-si lase amprenta in istorie in ciuda obstacolelor de natura financiara sau personala pe care le intampina.

E greu de apreciat ce e istorie si ce e fabulatie in paginile lui Fuks. Unele lucruri e foarte posibil sa se fi petrecut asa cum sunt descrise in vreme ce altele poarta doar amprenta verosimilului. Impresia insa e cea a unui autor original, bun cunoscator al celor 3 scriitori consacrati, care imi bate obrazul amical ca ar trebui sa-mi iau restantele la literatura. Daca as fi fost cat de cat familiarizat cu operele celor 3 cred ca Istorii despre literatura si orbire mi-ar fi oferit mai multe satisfactii. Din pacate cunostintele mele referitor la Borges, Cabral si Joyce sunt foarte limitate in acest moment. 

07 aprilie 2014

Cafekultour 2014: Teo Milea & Kurt Laurenz Theinert

De doua zile a inceput la Timisoara a 10-a editie Cafekultour sau, cum i se mai spune in familie, 'Saptamana cafenelelor', eveniment organizat de Centrul Cultural German si Institutul Cultural Francez care presupune manifestarea actului artistic in spatii alternative: cafenele, baruri, librarii etc. Unul din aceste spatii a fost mansarda Bastionului Theresia, loc umplut pana la refuz de sute de oameni veniti sa asiste la un experiment audio-video mai deosebit: un performance senzorial fascinant si un "dialog" intre sunet si culoare executat de pianistul compozitor timisorean Teo Milea si artistul vizual Kurt Laurenz Theinert.

Am filmat un moment din spectacol (lucru rarisim, artistii au permis acest lucru) si chiar daca nu e cea mai buna calitate posibila clipul surprinde destul de bine, sper, felul in care s-au cuplat cele doua moduri de expresie artistica. Ascultati doar pianul lui Teo (segmentul a fost numit 'improvizatie' si probabil bucati se vor regasi in viitoarele compozitii) si urmariti dansul proiectiilor lui Kurt. Unul conduce, celalalt urmeaza vreme de 18 minute. Cel mai sanatos trip de care puteti avea parte intr-un weekend.




Ps. daca auziti scancete de copil pe fundal sunt reale si exprima incantarea.

01 aprilie 2014

Bula misoginului (17)

"Femeile aparţin sexului decorativ. N-au nimic de spus, dar acest nimic îl spun într-un mod fermecător."

Oscar Wilde