25 martie 2014

Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă?

Care-i setarea implicita in cazul lucrurilor nespuse, private, dureroase sau cel putin delicate, cuprinse in sfera larga a intimitatii sociale? Despre ce se poate vorbi liber si ce trebuie pastrat sub cheie? Fara indoiala ca marturisirile primite in taina sau sub promisiune de tacere te leaga cumva cu catusele onoarei si ale loialitatii. Nu le poti discuta fara a calca in picioare increderea acordata si fara a reteza, uneori definitiv, importante conexiuni. Dar sunt si situatii care nu intra implicit sub incidenta confidentei.
Cum procedezi in cazul faptelor auzite, in cazul evenimentelor traite pe propria piele, care nu te vizeaza direct, in cazul descoperirilor accidentale si in toate celelalte situatii in care nu esti obligat expres la discretie? Si, nu in ultimul rand, cum drenezi mizeriile tale personale deja acumulate de sistemul propriu de baraje si ecluze sentimentale construit in vederea protectiei unui sine mai mult sau mai putin fragil? Sa nu te lasi afectat e un ideal interesant. Sa fii afectat si sa-ti tii gura e un fapt la fel de curios. Cand vrei sa descarci balastul memoriei dar mecanismul verbal se dovedeste incapabil sa elibereze suvoiul unde te refugiezi in caz de explozie? Intr-o bula de confort personal, intr-o realitate controlabila, intr-o zona crepusculara ale carei reguli de functionare le adaptezi dupa propria lege.
Scrisul, indiferent de suportul tehnic, are acea calitate de a functiona ca o supapa existentiala pentru problemele care te macina si despre care, din diverse motive, nu poti vorbi deschis. In scris se cristalizeaza ideile sugrumate, reprimate, deformate deseori de un tumult emotional inexorabil. Gandurile stinghere atunci cand sunt exprimate cu voce tare stingheresc. Cuvintele prea tari pentru urechea externa sunt supuse astfel penitei sau condeiului electronic, sunt imblanzite, asumate si in cele din urma acceptate, iar toate astea departe de priviri indiscrete, judecati de valoare discutabila, birfa si alte cele. Uneori povestea pe care ele o evoca iese discret la lumina dar primeste anumite inflorituri sau pete de culoare cu rol de 'machiaj' artistic care nu manipuleaza ci doar mascheaza anumite detalii prea personale pentru a evita stanjeneala unei identificari fara plapuma echivocului. E un compromis dificil de facut insa fundamental necesar. Jurnalul personal, astfel expus in fata ta si a tuturor, devine lizibil doar ochiului cunoscator al celor mai fine subtilitati, intocmai ca un puzzle abstract ce face sens doar pentru cei care l-au rezolvat deja..
Revenind insa la situatiile asupra carora nu ai capacitatea decizionala dar care te macina in interior ca o pata de rugina peste care abia astepti sa dai un strat de vopsea, cum procedezi? Poate ca cel mai potrivit lucru e sa-ti tii gura pana cand adevarul, umflat de propria sa grozavie ca un cadavru de inecat intors la mal de valurile sortii, atrage priviri, isca discutii, pana cand cel in masura sa-l recunoasca face pasul in fata. Dar daca l-ai face tu? E vina ta daca greutatea confidentei e insuportabila ori secretul e mult prea otravitor pentru propria constiinta si te vezi sucomband de la o zi la alta, victima a propriilor ganduri si mustrari, prizonier al propriilor cosmaruri astfel create? In traditia chineza cand cineva avea un secret pe care nu-l putea spune nimanui, urca un munte, gasea un copac, facea o gaura in trunchiul acestuia si-l soptea in ea. Apoi il acoperea cu pamant lasandu-l inchis pe veci. Din (ne)fericire noi nu suntem copaci. Trunchiurile noastre migreaza. Gaurile noastre se desarta in mod repetat, scotand la iveala deopotriva frumuseti si mizerii iar, uneori, si lucruri despre care ar trebui sa se taca…Deci poate, intr-un fel, o pagina alba e copacul nostru tacut. Cu conditia ca sa ramana inchisa si departe de ochi indiscreti.



07 martie 2014

Emoții în supradoze

cafeaua e drog. țigara e drog. muzica e drog. lectura e drog. dragostea e drog. femeia e drog. sexul e drog. însăși emoția e drog. buna judecată te-nvață să le consumi în doze mici dar excesul e la ordinea zilei. prin natura lui omul e o fire coruptibilă. într-un interval de timp ce diferă de la un individ la altul, cafeaua și țigara devin tabieturi adictive, lectura dilată prezentul suspendând urgența lucrurilor necesare, muzica oferă regulat obsesii fonoizolante care să atenueze riscurile unei conversații reale, patima înflăcărează și mistuie viscere, femeia devine din una mai multe -simulând sau stimulând “jocul”-, sexul ajunge sport olimpic marcat cu cifre și statistici de la un colț de bar la altul și, astfel, emoția se rafinează într-o curată și repetată injecție de adrenalină și dopamină. pentru că e atât de ușor să abuzezi. atât de ușor să te lași pradă clipei. să consumi plăcere, să devorezi senzații. să răspunzi da unor tentații. drumul spre supradoze chimic-emoționale e pavat cu intenții bune. prima doză e gratis întotdeauna. pentru restul achiți nota la final. de la prima cafea la prima țigară și de la prima dragoste la ultima pereche de ochi care te privesc puțin mai lung dar îndeajuns pentru a instala senzația care te face să-i cauți, să-i revezi, să-i cunoști, să-i aduci acasă, să-i mângâi, să-i adormi, să-i săruți. toți suntem suspecți de recidivă. e atât de ușor. atât de simplu. și atât de costisitor. consumul repetat de emoții dă în egală măsură tripuri senzoriale și come sentimentale. e până la urmă chimie elementară iar o reacție violentă e de preferat unei inerții vasculare. o mică moarte (a simțurilor) poate fi o promisiune atractivă dacă în ajunul ei se degajă acea căldură familiară care-ți adoarme precauțiile, îți suspendă judecata critică și te asigură că ești capabil să spui ‘gata cu joaca’ în orice clipă. doar că... rareori o faci.