25 februarie 2014

Exercitiu de singuratate

Te trezesti dimineata. Opresti alarma. Inchizi telefonul. Ii scoti bateria si-l arunci la cos. Intri in baie. Te speli. Apa rece te trezeste. Te privesti in oglinda dar nu te recunosti.. Te intorci in camera si te imbraci. Treci prin bucatarie dar te simti la fel de strain. E prea liniste. Prea pustiu.. E casa ta dar nu simti ca-ti apartine. O parasesti. Afara esti luat in primire de un val de zgomote, mirosuri si agitatie, de o avalansa de senzatii care cauta sa te subjuge. Sa te inghita in cotidian.

Te smulgi din soc si apuci intr-o directie oarecare. Trupul ti-e incordat si degaja frustrare si irascibilitate. Te deplasezi agresiv, evitand instinctual cat poti de mult vacarmul stradal, urbanul violent in care traiesti. Miscarea iti prieste. Incepi sa te relaxezi iar senzatia de panica din stomac se diminueaza. Esti parca mai putin sufocat de mediu. Gandurile incep sa se lege. Pasii se inlantuie intr-un mers hotarat, de om cu o destinatie.

Strabati rapid strazi, intersectii, piete forfotitoare si cartiere insolite. Stii ca daca o tii in linie dreapta nu-ti va lua mult timp pana sa ajungi la marginea acestui furnicar uman, dincolo de zidurile imaginare ale terariului de sticla, otel si beton incins caruia ii spui oras. Afara din aceasta groapa de gunoi pentru vise abandonate, deziluzii si pentru toate sperantele nenorocite care-ti atarna la gat ca un colier de chei ale caror lacate-s demult pierdute.

Cu asemenea lucruri in cap abia daca observi ca forfota din jur s-a mai redus, cladirile sunt din ce in ce mai joase, strazile mai putin circulate. Parca si lumina bate mai altfel, mai putin deranjant. Mai putin iscoditor. Umbrele sunt mai difuze si mai putin ascutite. Totul in jur pare sa fi pierdut un ordin de marime, capatand in schimb o alte forma de imensitate. Mai blanda. Te simti la fel de mic si de singur dar lucrul acesta nu mai e atat de inspaimantator.

Lumea din jur devine din ce in ce mai verde, semn ca esti pe cale sa parasesti leaganul confortabil al existentei moderne. Observi si primul indiciu clar: copacii dau impresia de normalitate. De naturalete. De vointa proprie neintinata de o mana umana inclinata catre cosmetizare si conformism. Salbaticia lor evoca acea libertate pe care nu stiai ca o cautai la iesirea din casa. 

Pentru intaia oara parasesti drumul batatorit pentru o poteca virgina pe care iarba inca nu si-a schimbat culoarea. Temperatura scade cu cateva grade. Nu mult dar sesizabil. Narile inspira schimbarea. Poate e o iluzie dar incepi sa te simti din ce in ce mai bine. Mediul nu mai e o cacofonie de zgomote stridente ci un fel de plapuma sonora compusa din liniste si sunete distincte, usor melodioase, din natura. Un soi de intimitate placuta se naste in jurul tau. Una in care simti ca poti lasa garda jos, te poti relaxa.

Gasesti o poiana sau un ochi de padure. Un mic luminis in care ultimele raze de soare patrund timid si invaluie totul intr-o aura supranaturala. E un spatiu de poveste, rezervat intalnirilor tacute dintre individ si sinele sau. Un loc de contemplat singuratatea drept in fata, fara factori perturbatori, fara priviri indiscrete. Si te opresti. Te intinzi si inchizi ochii. Esti acasa. Acum e rindul imaginatiei sa umple golul. Sa te inunde. Sa te sufoce. Sa te subjuge. Incepe exercitiul de singuratate.

13 februarie 2014

Ahoy mateys! Panze negre la orizont!


Fratilor, pirateria intre pe un teren nou. Si nu ma refer la chestii internetice de tip filesharing si torrenti ci la piraterie in sensul ei clasic de tilharie pe mare cu tot bagajul tipic cu care a intrat in cultura populara din ultimii 200 de ani. Locul nou unde castiga teren e televiziunea si asta ca urmare a momentului bun prin care trece aceasta si a unei nevoi disperate de a gasi noi subiecte si povesti proaspete. Acum faceti un exercitiu de imaginatie: numiti un singur serial TV care sa fi avut protagonisti pirati. Nu veti gasi nimic altceva afara de Sinbad marinarul. Practic singura chestie mentionabila e un serial de animatie, Piratii Apei Negre, care a rulat si la noi prin anii ‘90. Acestuia i se mai pot adauga cateva “obscure” serii anime, in rest pauza. Ah, era sa uit: Toate panzele sus, serialul TVR adaptat dupa romanul omonim al lui Radu Tudoran. In 70 de ani de istorie a televiziunii si in ideea ca exista o International Talk Like A Pirate Day!

Sigur, avem multe filme cu pirati, de la cele cu Eroll Flynn din anii la 30, la ecranizarile definitorii ale cartii lui Robert Louis Stevenson, Treasure Island, si pana la fenomenul de data recenta Piratii din Caraibe, care a atins un scor asemanator LOTR (3,7 miliarde $ incasari din 4 filme). Dar in acelasi timp avem si cate-o duzina de seriale despre avocati, doctori, detectvi, mafioti sau pur si simplu oameni obisnuiti care nu fac nimic propriu-zis decat sa stea la taclale (Cheers, Seinfeld, Friends etc). care pune un mare semn de intrebare oarecum greu de inteles de ce pana la aceasta data nimeni n-a gasit un mod de a dezvolta o serie pe acest subiect.

In ciuda faptului ca provin dintr-o zona urata a istoriei, piratii, ca subiect artistic, sunt una din chestiile cele mai ofertante. Exista o cantitate imensa de documente istorice plus o serie intreaga de personaje cu aura de legenda care pot fi explorate si reinventate. E insa usor de inteles cum s-a nascut atractia mea pentru ei. Am crescut cu cartile lui Daniel Defoe (Robinson Crusoe si Capitanul Singleton), una din trei povesti de-a lu’ Jules Verne continea un episod cu pirati, filmele Hook (1991, r. S. Spielberg) si The Goonies (1985, r. Richard Donner) erau la vremea pubertatii filmele perfecte de aventura. Normal c-am fost influentat de ele. Cand eram liceean chiar eram convins ca pot scrie o nuvela cu pirati (am ajuns la vreo 10 pagini). Interesul meu e, asadar, mai mult decat evident.

Vestea buna e ca in sfirsit se intampla ceva. Jucatorii importanti de pe piata americana se pare ca au decis sa investeasca in noi seriale care sa exploreze aceasta zona ignorata si numai in 2014 se pregatesc sa iasa la rampa 3 serii cu pirati. 



Prima dintre ele, Black Sails, s-a lansat deja si arata foarte foarte bine. Creata pentru televiziunea Starz (cei cu Spartacus) de unul din co-producatorii Jericho, Jon Steinberg, Black Sails e suficient de ambitios si de minutios tratat ca sa aibe succes. Bugetul e consistent, distributia e ampla, cel putin 20 de personaje cu rol clar definit, decoruri masive, locatii de filmare exotice, corabii reconstruite fidel etc. Producator executiv e Michael Bay iar pilotul a fost regizat de Neil Marshall, un foarte competent regizor britanic care a facut printre altele The Descent, Centurion si a regizat episoade din GoT.




In 3 episoade cate au rulat deja, s-au asezat fundatiile pentru o aventura foarte interesanta, cu multa atentie catre personaje si stabilirea relatiilor dintre ele. Regula jocului e conflictul, intriga, echilibrul de putere, masinatiunile din interiorul unui tip de comunitati foarte democratice si orientata spre castig. Plus rivalitatea dintre diversii capitani de nave pentru cea mai apetisanta prada. Atipic pentru o televiziune ca Starz, serialul contine foarte putin singe si doar cateva scene de nuditate, din fericire feminina. In mod clar Black Sails ataca alt public decat Spartacus. Subiectul se invarte intr-o perioada anterioara cartii Treasure Island.

Celelalte doua serii pirateresti sunt in stadiul de productie (Crossbones) si pre-productie (Red Flag). Crossbones e produs pentru NBC si se va centra pe Blackbeard, faimosul pirat interpretat acum de John Malkovich. Chestia buna e ca in spatele proiectului se afla Neil Cross, creatorul seriei britanice Luther, unul din cele mai bune seriale avand in prim plan un anti-erou. Nu se stie insa cand se va lansa. Iar Red Flag e si mai sarac in detalii. Tot ce se stie deocamdata e ca a distribuit-o pe Maggie Q in rolul principal al celei mai de succes femei pirat din istorie, chinezoaica Ching Shih, care la inceputul secolului XIX controla Marea Chinei de Sud cu 100.000 de pirati si 1500 de vase, batandu-si joc de Flota Imperiala, Royal Navy si Marina portugheza. Daca si asta devine realitate, ar fi ca un Craciun si un Black Friday in acelasi zi. Pana atunci raman doar cu Black Sails, care si-a comandat al doilea sezon inca dinainte de lansare. Vint in pupa!

12 februarie 2014

Ce? KUMM! Unde? Cand?


Oameni buni, KUMM revine la Timisoara. Cu concert. Si cu album nou-nout dupa 4 ani de hiatus. Albumul si concertul se cheama "A mysterious place called somewhere" si se vor desfasura intr-un loc misterios numit DAOS. Ok, poate misterios nu era cuvantul potrivit. Intunecos si secretos. Deci vineri seara de la orele 21:00. Da, de Valentine's Day. Acum, nu e treaba mea ce planuri aveti voi de ziua indragostitilor dar in caz ca nu mai prindeti locuri la restaurant pentru o cina romantica, sau bilete la cinema pentru ultima siropeala produsa de fabrica de vise, e loc pentru voi in fata scenei. Baietii astia merita atentie. Fac muzica de 16 ani de zile, eu am inceput sa-i ascult acum zece ani (si o mie de chipuri) si n-am regretat desi tot nu-i pot clasifica intr-un stil anume (alternativ rock, fusion, progresiv). Par niste oameni preocupati sa experimenteze si sa caute indelung pana gasesc esenta a ceea ce au de transmis.

 “A Mysterious Place Called Somewhere” poate fi considerat mai “progresiv” in abordarea sonora (trimitand, poate, spre zilele de inceput ale trupei, alaturi de revenirea lui Oigan ca vocalist principal), insa compenseaza cu experienta si siguranta de sine pe care Kumm le-au capatat in cei 16 ani de activitate. Saxofonul lui Iordache este in continuare un element distinctiv, refrenele si liniile melodice raman in memorie mult timp dupa ascultare si influentele diverse (blues, britpop, alternative rock) pozitioneaza “A Mysterious Place Called Somewhere” ca un album bogat, care are cate ceva de oferit oricarui iubitor al muzicii. 

Asadar in data de 14 februarie, pe scena Clubului DAOS din Timisoara se vor afla Eugen Nutescu – Oigan (voce si chitara), Iordache (saxofon, flaut, tamburina), Kovacs Andras  (clape si sintetizator), Utu Pascu (bass) si John Ciurea (tobe) si Ana-Cristina Leonte (invitat special). Seara va fi deschisa de timisorenii de la Grave for Sale, singura trupa de surf rock din Romania. Pretul unui bilet este de 20 lei.

Albumul inca nu e pe piata dar se poate pre-comanda (ca-n strainatate, bre). Pana atunci dati un play sa vedeti cum suna un single de pe el, One in a million.


07 februarie 2014

N-ai nevoie de foarte multe ca sa fii (ne)fericit



N-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit. De cele mai multe ori, o mana de prieteni, o familie, o iubita, sanatate sau un trai linistit e tot ce ai nevoie pentru a te considera un om fericit..
Insa chiar si mai putine iti trebuie pentru a fi nefericit. O clipa de neatentie, o decizie proasta, o terta intentie criminala, si totul s-a terminat.

Ne place sa credem ca suntem in control. Ca suntem stapani pe vietile noastre. Ca luam ca niste oameni mari decizii dupa decizii iar acestea ne influenteaza existenta intr-un raport bine intuit. Ca nu prea exista hazard, intamplare, doar cauza si efect (sau voia domnului) si ca daca dorim sau nu producerea unui efect nu trebuie decat sa lustruim cauza. Ne place aceasta iluzie. Ne face sa ne simtim puternici, superiori, protejati de propria noastra constiinta rationala. Mecanici siguri pe stiinta lor.

Pana intervine exteriorul, neprevazutul. Scenariul cel mai pesimist la care nu te astepti. Cel care te face sa chestionezi integritatea propriilor convingeri. Care-ti darama felul in care priveai lumea. Care iti deschide ochii la infinitatea conexiunilor pe care le ai cu semenii tai, cu mediul in care te invarti si cat de usor pot fi ele retezate, incurcate, zdruncinate de cele mai neavenite, brutale, perverse sau total imprevizibile acte.

N-ai nevoie de foarte multe ca sa fii strivit sub cupola rasturnata a unei lumi abjecte pe care pana in ultima clipa n-ai sesizat-o. Una nu departe de cea in care te aflai insa cumva ascunsa tie din motive care tin de o anumita sensibilitate a perceptiei, de un simt al realitatii, chiar de experienta de viata acumulata. O lume pe care deliberat o ignorai, cu aroganta tipica celui care se simte la adapost, in bula lui de confort social exersat, individul in control, caruia nu i se poate intampla nimic, nici lui, nici celor dragi.

Dar cand cea mai crunta spaima devine brusc si inexplicabil o dureroasa realitate, cand demnitatea, gingasia, frumusetea si toate atributele unei asa zise vieti ‘potential-fericite’ sunt terfelite, cum te mai ridici din disperarea si senzatia de neputinta care pandesc sa te sufoce si sa mai pretinzi ca esti in control. Cand, aparent, el a putut fi atat de usor suprimat de un capriciu impersonal al universului si al minionilor sai, de un spasm al zloatei intunecate care pulseaza si ea in jur, ca rautatea umana, infometata si gata-gata sa inghita cioburile cele mai frumoase ale unei micro-lumi zdrobite-n fasa. O lume care, asemeni unui rasad de flori, s-ar fi putut usca de la sine ori ar fi putut rodi in mod miraculos.

Nu exista nici o garantie ca universul ti-a pregatit o existenta fericita. Nu exista nici un motiv rational sa crezi ca-ti vei controla viata asa cum vrei. Exista insa sansa. Exista speranta. Exista Noroc. Iar norocul nu ti-l faci cu mana ta, nu-l tii la purtator ca un talisman ci il descoperi retroactiv, ca existand atunci cand, privind in urma ta si punand in balanta fericirea si nefericirea, rezultatul e pozitiv sau tinde spre 0, semn ca entropia sau inclinatia universala a materiei spre degradare nu te-a inghitit intre timp. N-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit. Ai nevoie de si mai putine ca sa fii, brusc, ne-fericit. Tot ce-ti trebuie e un dram de noroc...si constiinta faptului ca tot ce tii aproape trebuie pretuit, ocrotit… la infinit.