La o bere cu Horia Colibășanu

Pe 14 mai 2014 Horia Colibășanu și slovacul Peter Hamor, după aproape doua luni de ședere în Tibet, la altitudine pentru aclimatizare*, porneau în ascensiune pe Everest, cel mai înalt vârf din lume (8848 m). Pe 23 mai cei doi încercau asaltul final, fără oxigen suplimentar și fără șerpași, însă ajunși la 7600 metri vremea rea îi obligă să se întoarcă. Nu a fost o încercare ratată ci o retragere demnă, calculată, cu degetele intacte, din fața unui munte uriaș care te poate ucide la cea mai mică neatenție. În plus, echipa româno-slovacă reușise deja în prealabil să-și treacă în palmares încă un “optmiar”, Shisha Pangma (8027 m), supus în data de 30 aprilie în același stil ‘purist’ adică fără oxigen suplimentar și fără șerpași. Recent Horia a revenit la Timișoara, orașul în care își câștigă pâinea (e de profesie stomatolog), unde se antrenează și unde-l așteaptă familia și prietenii. Vineri, 13 iunie, m-am întâlnit cu Horia la o bere în cortul Timișoreana (unul din sponsorii expediției Everest Summit 2014) și am discutat vreo 2 ore despre alpinism, Tibet, șerpași, oxigen suplimentar, hemoglobină, dopaj și alte lucruri care țin de acest sport extrem de riscant care poate unora le pare doar un hobby puțin cam scump, însa unul plătit în sânge și pierderi de vieți omenești.

Nu e o profesie, nu e un hobby, e un sport desfășurat în condiții extreme, o căutare a propriilor limite și, dacă e să-l credem pe Horia, o pasiune puțin masochistă pentru suferință. Dupa 10 ascensiuni și 7 vârfuri peste 8000 de metri cucerite putem spune că pentru el și pentru familia lui (soția și doi copii, Mihnea și Ștefan) alpinismul montan a devenit un mod de viață: 10 luni în care pe lângă jobul zilnic trebuie să se antreneze, să planifice următoarea expediție, să caute sponsori, să-și asigure logistica s.a.m.d. și apoi 2 - 3 luni petrecute pe munte, rupt de lume, fără știri, filme, muzică, internet și alte banale preocupări cotidiene. L-am întrebat ce și-a dorit cel mai tare la coborârea de pe munte și ne-a răspuns: o bere și o savarină. Savarina n-a putut s-o mănânce, lipsa poftei de mâncare fiind una din problemele cu care se confruntă din cauza altitudinii, iar berea i-a provocat arsuri stomacale și gastrită datorită hiperacidității cu care se întoarce de fiecare dată (alpiniștii iau aspirină pentru a subția sângele îngroșat de creșterea hemoglobinei).

Firesc, următoarea întrebare a fost dacă a putut duce o doză de Timișoreana în rucsac până pe Everest? Mi-a explicat apoi ce înseamnă alpinismul fără oxigen suplimentar și cât de important e fiecare kilogram cărat la peste 8000 de metri. Cifrele vorbesc de la sine: până acum s-au făcut vreo 6000 de ascensiuni reușite pe Everest dar dintre acestea doar 3% s-au desfășurat în forma tradițională, fără mască de oxigen (aerul foarte rarefiat face orice efort de 100 de ori mai dificil) și fără șerpași care să te țină de mână și să-ți care bagajul. Celelalte, deși nu sunt lipsite de riscuri, pot fi comparate cu un zbor amator cu parapanta, legat pachet de instructor, sau cu un safari organizat în care împuști rinocerul dintr-un jeep securizat. Prin urmare ascensiunea fără oxigen suplimentar e alpinism pur. Restul e turism montan de înaltă altitudine.

În asemenea condiții extreme bagajul cu care urci e foarte important. Echipa lui Horia avea aproape o tonă de materiale, majoritatea transportate cu iacii până în tabăra de bază (5300 m). La urcare însa rucsacul lui Horia cântărește undeva între 8 - 10 kg. Cel mai mult a cărat 12 kg. Pentru asta se antrenează zilnic, alergând pe scările stadionului cu 20 de kg de apă în cârcă. La 8000 de metri un trup astfel antrenat poate face cel mult un pas la fiecare 10 secunde, gâfâind din greu pentru puținul oxigen din aerul foarte rarefiat. Nu doar trupul e afectat ci și creierul, aflându-se într-o stare permanentă de hipoxie, expus la confuzie, dezorientare și fiind pasibil să ia decizii greșite care să-i aducă moartea. Pentru cei obișnuiți cu confortul și care nu caută senzații tari la orice pas o asemenea aventură poate părea puțin sinucigașă. Horia însa e un om cu capul pe umeri, atletic, echilibrat și care deși merge în compania doamnei cu coasa nu o sfidează. Lupta lui e cu muntele și cu sine însuși.

foto: Bere Timisoreana

Am vrut să știm mai multe despre conținutul și valoarea rucsacului lui Horia. Cele mai importante lucruri le ține însă pe el: bocancii și costumul de puf. Celelalte sunt cortul (împărțit cu partenerul Peter), salteaua și sacul de dormit. Musai un arzător cu gaz pentru topit zăpadă, oală (de titan) și echipament de cățărare: ham, coardă, șuruburi pentru gheață și piolet. Apoi camera video și telefonul prin satelit. Nu în ultimul rând vine mâncarea. De obicei pe munte mănâncă un kg de alimente pe zi.. Pentru urcușul final ei și-au calculat 250 de g. pe zi. Au reușit să mănânce doar 150g. Dacă aveam impresia că alpiniștii halesc suplimente proteice pe munte ei bine pentru Horia baza e tot slănina cu ceapă, cașcavalul sau șunca. Uneori peștele afumat și ciocolata. Chiar și cu asemenea regim caloric bogat omul tot a slăbit 10 kg.

Nu m-am mirat să aflu că pe Everest nu se poate duce orice cocalar în șlapi c-o plasă de Billa în mână. Era de așteptat. Dar nu pentru că e atât de departe sau pentru că e al naibii de frig (în cort sunt -18 grade C) ci pentru că la urcare lași o garanție de 4000 de dolari pentru ambalaje, obligându-te astfel să nu lași hârtii pe creastă. Prin urmare când cineva se oferă să-ți dea mâncarea lui te gândești de două ori dacă vrei să-i cari gunoiul înapoi.

În Nepal regulile sunt și mai stricte, fiindcă vorbim de o arie protejată. Inclusiv taberele au în loc de budă un butoi îngropat pe care un cărăuș îl duce din când în când la vale asigurându-se astfel ca nimic nu rămâne pe munte. Omul e fără glumă supranumit shit porter și câștigă ceva mai binișor decât porterii obișnuiți cărând butoiul cu rahat pentru un spor (de rușine) de câțiva dolari pe zi. În vreme ce cărăușii câștigă 10-15 dolari pe zi (ok, shit porterul face probabil vreo 20/zi ceea ce e mai mult decât salariul mediu în Romania) șerpașii (ghizi nepalezi care urcă până pe creste) sunt adevărați "munteni", alternând de la proști grămadă ce-ți pierd cortul pe traseu până la vedete locale ce câștigă 10.000 de dolari pe sezon și-și pun fața pe sticla de bere oficială. Ca în orice sport dealtfel.

Revenind la chestiuni oficiale e important de reținut că o asemenea expediție nu se poate realiza fără bani sau mai corect fără sponsori. Costurile sunt mari, riscurile asemenea. Pentru ascensiunea pe Everest Horia și-a schimbat aproape complet echipamentul căutând să-i reducă greutatea pentru a-și ușura efortul depus. Fiecare gram în minus câștigat l-a costat un euro în plus la buzunar dar i-a oferit un pas în plus pe creastă. Bani costă și transportul sau cazarea în Tibet pe durata sezonului. Totuși există oameni și companii care să creadă în el, să-i susțină visul și să dorească să-și asocieze numele cu o performanță sportivă unică în țară. E lucrul firesc de făcut. Nu pentru poze de pe acoperișul lumii, nu pentru spoturi publicitare sau comunicate de presă ci pentru că e un lucru uman să încurajezi ambiția, determinarea, sacrificiul și foamea de a urca în vârf, de a sparge bariere, de a depăși limite, de a-ți forma caracterul și de a-i inspira pe ceilalți. Chiar dacă Primăria Timișoara nu l-a sprijinit pe alpinist (l-a sprijinit în schimb Primăria Slatina) timișorenii au sponsorizat direct bugetul expediției prin intermediul Asociației Made in TM unde s-au strâns 1500 Euro.

L-am întrebat pe Horia cât timp petrece în vârf odată ce l-a atins. Undeva între 10 minute și o jumătate de oră, mi-a răspuns. Luni de pregătire și de așteptare, zile întregi de chinuri, frig extrem, epuizare și perspectiva iminentă a morții pentru câteva minute de extaz. Nu voi ști, probabil, niciodată ce înseamnă să fii la o asemenea înălțime iar Horia nu va putea să-mi explice ce simte el acolo. E rostul fiecăruia să-și afle propriul abis în care să privească și să rămână apoi demn și hotărât când abisul îl va privi înapoi.

*aclimatizarea este un proces necesar supravietuirii la altitudine si consta in urcari si coborari succesive de pe munte. Aclimatizarea ii permite organismului sa se obisnuiasca cu aerul din ce in ce mai rarefiat. La peste 7.500 de metri – unde incepe asa-numita Zona a Mortii – densitatea aerului este de trei ori mai scazuta fata de nivelul marii. In timpul aclimatizarii, sangele se adapteaza treptat si poate transporta mai mult oxigen.

sursa foto