31 ianuarie 2013

The 10 principles for underachieving

Life’s too short.
Control is an illusion.
Expectations lead to misery.
Great expectations lead to great misery.
Achievement creates expectations.
The law of diminishing returns applies everywhere.
Perfect is the enemy of good.
The tallest blade of grass is the surest to be cut.
Accomplishment is in the eye of the beholder.
The 4 Percent Value-Added Principle. 
It is now an established scientific fact that human beings are, genetically speaking, 96 percent identical to chimpanzees. How does that make you feel? Think of it: the  most successful individuals in the world, as well as the most hopelessly underaccomplished ones, are, biologically speaking, all pretty close to apes. If anything puts the lie to the old saw about giving 110 percent, this is it. In fact, biologically speaking, even bacteria are extremely “successful,” and they don’t seem to work that hard at it. This point may be a case of science misapplied, but it seems to fit. Being alive at all is by far your greatest achievement.

Ray Bennett - The Underachiever's manifesto

25 ianuarie 2013

This smoke is here to stay

La fel ca fumul de cafenea, iubirile celorlalti au si ele un efect exasperant, dupa o vreme, incetinind parca curgerea minutelor dintr-o melancolie amara si facandu-ti ochii congestionati sa clipeasca-n ralenti. Si la fel ca fumul de cafenea, nici ele nu sunt studiate decat de cei ce nu.. ‘fumeaza’. Indiferenti ca vaporii de nicotina, hormonii razvratiti ai celor ce se-ademenesc irita narile sensibile antrenand receptori amortiti intr-o confruntare adictiva. Dezarmate-n fata unui apocalips sentimental real, dispretul, furia, invidia sau regretul se topesc in norul chimic din jurul sau. Ciuperca radioactiva a amorului de buna vecinatate te-a inhatat. E prea tarziu sa mai fumezi din propriul tau tutun, scuipand iar forme anemice, inconsistente si prost sincronizate ale aprinderilor proprii ce-au starnit doar zambete stinghere si compasiune amicala... And after all, what's the point? Fumat pasiv, amor proximi... aceeasi boala de inima.

Hey love, stay the fuck out of my home
I've told you a thousand times
'Cause my brain tells me you're dangerous, and my belly says
you're just too hard to find
A kiss from sullen lips of ashes
will probably blow this whole winter away
But something tells me this is just not real,
something tells me this smoke is here to stay


15 ianuarie 2013

Mâna stângă a întunericului

Mana stanga a intunericului se spune ca ar fi cea mai reusita si populara carte a Ursulei K. Le Guin (premiile Hugo si Nebula) dar, in acelasi timp, e si cea mai stranie piesa de literatura SF pe care-am citit-o. Totusi, cu toata confuzia pe care o aducea cu sine, povestea unui ambasador al umanitatii trimis intr-o lume complexa populata de oameni hermafroditi s-a dovedit destul de interesanta din punct de vedere antropologic. Societatea inventata de Le Guin are profunzimea psihologica si detaliile politice, sociale si economice ale uneia dintr-un roman scris de marii “constructori de lumi” ai anilor ‘60 (gen F. Herbert) si daca ti-e aproape imposibil sa te identifici cu cineva din poveste - asa cum am observat ca cititorii sunt inclinati s-o faca in timpul lecturii - e mult mai intelept sa reflectezi asupra intrebarilor pe care le ridica autoarea in aceasta carte.

Romanul urmareste peripetiile lui Genly Ai, un trimis special al Ecumenului (federatie de lumi colonizate de oameni cu zeci de mii de ani in urma si care dupa un colaps incep sa se redescopere) pe planeta Gethen. Lumea in care soseste e una inghetata - i se mai spune planeta Iarna - iar locuitorii sunt cu totii hermafroditi. Se speculeaza ca sunt de fapt urmasii unui proiect de inginerie genetica realizat in timpul colonizarii dar a carui istorie s-a uitat. Evolutia a facut ca astfel normalitatea sa reprezinte genul neutru iar un mic procent de “aberatii” sexuale sa fie considerate ‘perversi’. Gethenienii nu sunt asexuati ci au ambele sexe in stare latenta si doar cateva zile pe luna intra in kemmer (in calduri), transformandu-se in barbati sau femei pentru a se imperechea dupa hazardul chimiei dintre parteneri. In aceasta lume atat Genly Ai, cat si bastinasii, se privesc reciproc ca ciudatenii ale naturii, un lucru care constituie o bariera in plus in tratativele diplomatice.

Le Guin nu se rezuma doar la explorarea acestui detaliu - sexualitatea getheniana ocupa un capitol intreg in carte - ci zugraveste mai departe o societate functionala in care celula de baza nu e familia. Imagineaza doua state diferite cu care Trimisul trebuie sa negocieze. Unul este Karhide, o monarhie de epoca feudala faramitata in clanuri numeroase care-si au propriile lor dispute, dar cu o nobilime de palat si o politica complexa strans legata de conceptul de ‘shifgrethor’ - reputatia ori prestigiul mentinut printr-o tactica conversationala. Celalalt stat important e Orgoreyn, o birocratie totalitara numita Comensualitate unde fiecare individ e considerat o “unitate de productie”, unde conducerea e asigurata de un Consiliu aparent democratic, dar in care exista si o Securitate care se ocupa cu politia, cenzura sau reformarea.

In indeplinirea misiunii sale ambasadorul umanitatii are un singur sprijin real, desi initial nu-l recunoaste datorita ambiguitatii shifgrethorului care-i face pe toti sa para niste oameni alunecosi. Acesta e Therem Harth rem ir Estraven, initial prim ministru in Karhide, apoi cazut in dizgratie si exilat dar care reuseste totusi sa controleze lucrurile in asa fel incat trimisul sa-si implineasca misiunea. Acest Estraven e un personaj deosebit de interesant, o figura androgina (desi descrierea sa contine mai multe caracteristici masculine decat ar fi fost indicat) care devine de-a lungul cartii tradator de tara si salvator al ei deopotriva. Cateva capitole ale cartii sunt narate din punctul sau de vedere, in forma de jurnal, devenind esentiale in intelegerea intentiilor sale, ale politicii din cele doua state si a straniei societati getheniene.

Un prieten... Ce însemna prietenul într-o lume în care orice prieten putea fi un amant la o nouă fază a lunii? Zăvorât în virilitatea mea, eu nu puteam fi prietenul lui Therem Harth sau a oricăruia din neamul său. Ei nu erau nici bărbaţi, nici femei, ci ambele sexe îngemănate, ciclic, lunar, metamorfozându-se sub atingerea mâinii, prunci modificaţi în leagănul umanităţii. Nu erau din aceeaşi carne cu mine. Şi nici prietenii mei. Între noi nu exista dragoste.

Fiind la randul ei antropolog, Le Guin examineaza si din punct de vedere cultural gethenienii, inventand capitole cu rol de legende din care sa se poate depista cate ceva despre spiritualitatea si filozofia acelui popor. Exista inclusiv un mit al creatiei foarte original din care reiese totusi o forma de dualitate: lumina-intuneric. O idee interesanta e insa diferenta uriasa din punct de vedere tehnologic dintre trimisul Ecumenului si gethenieni, explicata printr-o incetineala evolutiva a celor din urma cauzata de lipsa manifestarilor violente de amploare. Simplu spus, gethenienii neavand probleme de identitate si dorinte sexuale decat o data pe luna, iar planeta lor fiind una foarte inospitaliera in care efortul este depus doar pentru supravietuire, nu au existat razboaie de cucerire care sa impinga progresul de la spate, doar mici certuri rezolvate prin asasinate. Sunt puse astfel in contrast pasivitatea si stabilitatea unei societati de “identici sexuali” cu agresivitatea si nesiguraranta uneia de tip bisexual. In aceasta privinta Mana stanga a intunericului face si un comentariu social asupra speciei noastre, unul destul de feminist.

Rudyard Kipling zice sa risti...

Râzând,
Rişti să pari nebun.
Plângând,
Rişti să pari sentimental.
Întinzând o mână cuiva,
Rişti să te implici.
Arătându-ţi sentimentele,
Rişti să te arăţi pe tine însuţi.
Vorbind în faţa mulţimii despre ideile şi visurile tale,
Rişti să pierzi...
Iubind,
Rişti să nu fii iubit la rândul tău.
Trăind,
Rişti sa mori...
Sperând,
Rişti să disperi,
Încercând măcar,
Rişti să dai greş...
Dar dacă nu rişti nimic,
Nu faci nimic,
Nu ai nimic,
Nu eşti nimic...

11 ianuarie 2013

Cele mai 'literare' birturi si cafenele din Timisoara

De vreo 3-4 ani incoace, de cand am inceput sa recuperez cu mai multa seriozitate restantele literare, am constatat ca randamentul imi sporeste daca am o carte cu mine cand plec din casa, ceva cu care sa-mi umplu timpul intre doua conversatii reale. Practica a devenit destul de repede o rutina astfel ca am ajuns sa prefer cititul in birturi si cafenele, momentelor de relas formal de la domiciliu. Prin urmare multe din iesirile la cafea sunt de fapt evadari din zona de confort si rasfat digital pentru a-mi satisface cealalta pofta intelectuala, lectura. Asta, in principal, pentru ca tentatia internetului e mare si daca as ramane in casa n-as putea tine o carte in maini mai mult de zece minute, decat daca, eventual, ma obsedeaza terminarea ei. Pentru celelalte insa, bat drumul undeva in jur de amiaza si caut un refugiu potrivit pentru o ora de lectura urbana..

Asa stand lucrurile am ajuns sa colind un numar de baruri si ‘locuri de pierzanie’, majoritatea prin P-ta Unirii, dar nu numai, si sa le testez oportunitatea de a deveni cadrul potrivit abandonului literar. Ceea ce urmeaza reprezinta rezultatul neoficial al acestui studiu individual.

Irish Public House, fiind unul din locurile cele mai vechi pe care le frecventez e foarte probabil si cel in care am deschis o carte ca sa curga timpul mai repede. Totusi, fiind un pub nu e cel mai potrivit loc pentru citit. Insa are si el intervale moarte cand prezenta clientilor abia daca se face remarcata. Oferta generoasa de lichide, ambianta muzicala familiara si posibilitatea de a infuleca ceva rapid in caz de nevoie l-au transformat intr-o a doua casa. Cel mai bun timp pentru lectura era undeva dupa ora 15, cand se termina cu pranzurile si intalnirile de afaceri. Pana pe la 18 e destul de lejera atmosfera si daca nu te incurca mirosul de mancare puteai omori niste ore la o bere cu autori interesanti. Locurile cele mai bune erau la etaj, fiind ceva mai luminate si mai aerisite (putin).

Bier Republik a fost anul trecut gazda potrivita pe timp de vara datorita terasei si a pozitionarii. Practic la ora amiezii eram cam singurul lor client, restul servindu-si cafeaua la concurenta cu priveliste mai buna spre fantana din Unirii, lucru pe care eu nu l-am regretat deloc. Cafeaua buna si berea neagra la draft m-au fidelizat destul de repede dar lipsa unei minime ambiante muzicale a fost un lucru cu care a trebuit sa ma resemnez. In interior se poate citi daca prinzi loc la singura fereastra. Spatiul e mai prietenos cu laptoapele, dispunand de suficiente prize si de wi-fi. Afara insa intre 12-18 totul era book-friendly...

Diametral opus de ‘republica’ se afla barul-cafenea Zai a carui terasa am frecventat-o destul de des vara trecuta. Era ceva mai populata decat vis-a-vis dar din interior se strecura afara si niste muzica deloc deranjanta. Cafeaua Illy si weissbier-ul casei erau ca niste coperti atractive pentru lectura amiezii.. iar Mercy fiind o strada des circulata te puteai astepta la companie.

Emotion e o cafenea in care n-as avea probleme sa citesc daca n-ar fi atat de mainstream. Din primavara pana-n toamna terasa e realmente invadata de clienti de toate felurile, atrasi de preturile joase la bere si limonada. In jurul orei 11 e ok, dar dupa 12 e plin de spectatori care asista la forfota din Unirii aparent neavand alta treaba decat iesitul pe noul Corso. Canicula verii e singura care mai schimba ceva, alungandu-i pe toti in interioarele climatizate. Care interioare nu sunt potrivite lecturii fiind vag luminate si umplute de o muzica cu volum cam tare. Totusi, vreme de un an au fost gazde prietenoase schimbului de carti local si pretentiilor noastre ‘intelectuale’, ceea ce ar sugera ca nu-i chiar rau..

Dar se poate mai bine daca intri in Aethernative. De la 10 pana pe la 18, in curte sau in interior, atata timp cat ai un scaun si-o masa nimeni nu te abate din lectura. Locul e de o hipstereala contagioasa, totul pare vintage-artsy, chestie care intr-un fel inexplicabil ma relaxeaza. E un fel de enclava de liniste rupta de violenta strazii unde cateodata dai si peste actori din teatru nu doar spectatori. Cafeaua vine cu o ciocolata, ceaiul cu un croisant, muzica e indie-pop-electro alternativ si daca nu esti atent te poti aseza pe o pisica. Locul nici nu incearca sa fie ‘hip’ e ca si cum ar fi luat cate ceva la fiecare client care i-a trecut pragul incorporandu-l in personalitatea sa.

Deasupra de Aether e Cuib d’Arte, care imi pare singurul loc de pe-aici ce aduce a cafenea de Cluj in materie de arhitectura, atmosfera si fauna (ma gandesc la Janis sau L’atelier). E compusa din camere largi cu tavan inalt si pana seara, cand se umple bine de tot, pare aproape pustie. Ar fi ok ca spatiu de sezut c-o carte-n mana daca n-ar fi slab luminata si cu un decor cam rece. Nicicum nu te simti cozy de unul singur. E mai predispus la conversatii tarzii sau la serate culturale si adunari de oameni cu preocupari artistice DIY.

Scârţ e un loc iarasi potrivit lecturii atata timp cat vremea permite statul in gradina. Sunt cateva hamace plasate strategic in care daca te-ai pus nu-ti mai vine sa pleci. Altfel, interiorul casei teatrului Aualeu e cam zgomotos pentru retrageri de genul asta caci desi are o biblioteca in toata regula rar vezi pe cineva sa citeasca altceva decat cursuri, meniul sau decorul. Se degusta licori gustoase, se spun povesti, se asculta muzica buna si, uneori, se joaca.

In Bruiaj am mers o vreme pentru ca era cel mai apropiat loc fain de baut cafea. Exista putine locuri in orasul asta mai ocolite de factori perturbatori decat Bruiajul. Pana seara locul e atat de linistit si de confortabil incat daca-ar avea o canapea foarte probabil as adormi cu cartea pe piept indiferent de muzica. In lipsa ei insa niciun colt nu e mai putin literar.

Mai nou am ajuns sa-mi iau doza de cofeina si lectura in Sevastia’s Book, libraria-ceainarie care pare chiar destinata unor astfel de preocupari. Daca am niste timp de omorit sau pur si simplu vreau sa evit locurile unde sunt de-al casei ala-i spatiul potrivit. In caz ca nu sunt inarmat cu vreun exemplar din biblioteca personala cred ca gasesc pe rafturile lor ceva. Si sunt putine sanse sa dea cineva peste mine accidental intrucat putina lume stie exact unde e.

Cam astea sunt colturile mele. In mod evident, nu-s pentru oricine. Tre sa fii un pic excentric sau plictisit sa lasi confortul propriei camere pentru cateva ore de lectura de bar/cafenea. Dar daca mai sunt si alte specimene, sper ca studiul asta n-a fost o completa pierdere de vreme.

04 ianuarie 2013

You appear online to this contact

Pe 21 decembrie lumea asa cum o stiam eu s-a sfarsit. Desigur ca nimeni n-a observat asta intrucat toti ne asteptam la fiinte extraterestre sau meteoriti cazuti din spatiu, pandemii sau razboaie atomice, oricum, ceva de amploare menit sa ne scuture bine, sa ne tulbure mintile, sa ne excite simturile, ori macar sa ne emotioneze cumva expresiile cinice. N-am avut noi sansa asta. Lumea a devenit atat de fada incat nici macar o apocalipsa orfana nu i-ar fi calcat pragul. Prin urmare povestea s-a incheiat asa cum intotdeauna ne-am temut ca se va incheia: nu cu un bang ci cu o soapta. Iar soapta s-a facut auzita, cum altfel, chiar in urechea mea. Si a fost cea mai dulce soapta auzita vreodata, cea mai calda si mai mangaietoare sopoteala care i-a fost data auzului meu s-o asculte. Un izvor de intelepciune vie si de blandete. 

Era ca si cum imi vorbeau deodata vocea mamei, a sorei si a tuturor celorlalte femei pe care le-am iubit si pe care le mai iubesc, intr-un singur glas, limpede, dragastos si emotionant ca un suvoi de amintiri, dar infinit mai articulat. Iar vocea imi soptea doar mie lucrurile teribile ce urmau sa se petreaca, insa care, in loc sa-mi para infricosatoare, intr-un fel ma maguleau. Imi spunea ca toata suflarea omeneasca a fost deja condamnata cu multi ani in urma cand o stea din apropiere a sucombat brusc, emitand un suvoi de raze ucigatoare in directia Pamantului care ar urma sa soseasca in cateva minute cu efecte devastatoare. Intotdeauna banuisem ca suntem doar un fir de praf stelar pe cocoasa unei camile cosmice gata sa fie azvarlit in uitare de o pala de vant solar mai zdravana dar nu-mi imaginasem ca un asemenea fior cataclismic s-ar starni in timpul rezervat mie sa veghez pe acel fir de praf. 

Tulburarea care era pe cale sa ma cuprinda se risipi insa imediat ce vocea familiara isi relua discursul. Am inteles repede ca mi se acorda si cerea o atentie speciala de vreme ce eram instiintat de o sentinta luata in sferele cele mai inalte cu cateva minute inainte ca ea sa-si produca efectul. Mai mult, privilegiul de a sti cand ti-e sortit sa pleci vine cu propriul blazon de resemnare. As fi vrut sa intreb “de ce?” dar ceva imi spunea ca era inutil. Daca viata nu are un sens de ce incheierea ei ar avea unul? Eram deci mai interesat de rolul care-mi fusese rezervat mie in ceasul al 12-lea si cum puteam sa ma achit mai bine de el. Iar vocea celesta nu intarzie sa ma lamureasca. 

Dat fiind potentialul extraordinar al mintii umane de a asimila si stoca cunoastere fusesem desemnat sa gazduiesc atatea spirite cate puteam rememora in timpul ramas pana la clipa finala. Astfel, indata ce soaptele au incetat, mintea mi s-a deschis pofticioasa ca o gura de vid si a inceput sa reclame chipuri si indivizi dupa ordinea in care-i scoateam eu la suprafata propriilor mele amintiri: parinti, prieteni, colegi, cunostinte, oameni intalniti o singura data in viata dar care, dintr-un motiv anume, imi ramasesera in cap, chelnerite, buticari, medici, profesori, mecanici si artisti, o gasca tot mai pestrita de figuri umane, unele mai familiare ca altele, pe care intentionat sau accidental le retinusem de-a lungul vietii. Practic, tot ceea ce se poate numi sfera de interes a unui om a devenit brusc obiect al posesiei sale discretionare. Si multumita indulgentei universale, iata-ma deodata travestit intr-un mesia conjunctural si convins nu sa-i astept pe fiecare sa ma primeasca in inima sa ci, acceptandu-i deopotriva pe toti in mintea mea, sa-i salvez de sine populand cu ei lumea mea interioara. Pentru acest unic si greu de crezut motiv, lumea lor - si probabil a voastra - nu s-a incheiat in dimineata de 22, insa a mea, stinsa si stramutata intr-un alt plan existential, arata in fiecare clipa un pic altfel.

03 ianuarie 2013

Nopţi de cocaină

E un mister pentru mine de ce unul din cei mai buni scriitori britanici moderni, cu o opera ce cuprinde aproape 20 de romane si inca pe-atatea volume de scurte povestiri (in majoritate suprarealism SF), a fost tradus si publicat la noi in doar 3 randuri, si astea mai cu seama datorita popularizarii unor filme care adaptau materialul scriitorului. Vorbesc despre J. G. Ballard, scriitor britanic ‘de elita’ ale carui carti sunt prezente la noi in librarii in numar de 3: autobiograficul Imperiul Soarelui (pe care l-a ecranizat Steven Spielberg cu succes in ‘87), halucinantul Crash (ecranizat de D. Cronenberg in ‘96) si satira distopica cu sambure de thriller Nopti de cocaina. Atat.

Ultimul roman abia ce l-am terminat de lecturat si felul in care m-a prins in ultima treime (ultimele 150 de pagini le-am pedalat intr-o suflare) m-a determinat sa scriu cateva lucruri despre el. E o aventura usor distopica si care mi-a amintit cumva de filmele noir din anii 40, in care eroul principal, un scriitor de literatura de calatorie pe nume Charles Prentice, ajunge intr-un resort de pe Costa del Sol, la vreo 100 de km de Gibraltar, pentru a clarifica circumstantele unei acuzatii de crima indreptata impotriva fratelui sau. Frank Prentice, manager la un club e principalul suspect in incendierea in timpul unei petreceri a unei vile de bogatasi soldata cu moartea a 5 oameni, iar singurul lucru care-l incrimineaza e propria marturisire.

Actiunea urmeaza tiparul usor de recunoscut al romanelor politiste: Charles constata ca e singurul care crede in nevinovatia fratelui sau si incepe sa puna intrebari, viziteaza locul crimei, se instaleaza in apartamentul fratelui, intra in cercul lui de prieteni si asociati. Afla relativ repede ca luxul si stralucirea statiunii Estrella del Mar sunt doar de fatada iar la adapostul ei misuna ilegalitatea: droguri, prostitutie si pornografie de amatori. Un interes aparte fata de el pare sa aibe o doctorita pe nume Paula, amanta fratelui sau, si instructorul de tenis al clubului, Bobby Crawford, practic omul care a transformat o colonie de pensionari apatici intr-un leagan al bunei-dispozitii si al exceselor de tot felul.

Romanul captiveaza prin ritmul naratiunii si detaliile dezvaluite cu zgarcenie, fiecare pagina adaugand un strat nou de culoare peisajului idilic de pe coasta mediteraneana. Ballard pipereaza actiunea cu mici detalii picante cum ar fi reconstituirea ultimelor momente ale victimelor, o tentativa de omor asupra lui Charles, un viol regizat, o caseta video aparuta de niciunde si o serie de conversatii care par sa transmita ca apele nu trebuiesc tulburate. Dar curiozitatea omului nu poate fi stapanita si mai devreme sau mai tarziu Charles e atras intr-o afacere care pare sa repete istoria fratelui sau: devine manager de club intr-o statiune vecina, un alt resort ultra-exclusivist, pe care aceiasi buni prieteni ai lui Frank vor sa-l scoata din amorteala.

“Nimic nu se compara cu un reflex violent din cand in cand, care sa-ti regleze sistemul nervos.”

Surpriza si ideea centrala a romanului e opinia lui Ballard ca acele insule de relaxare populate de zeci de mii de britanici, francezi sau nemti pensionati devreme, sunt de fapt un pericol pentru societate prin faptul ca incurajeaza tendinta de izolare, individualismul si auto-suficienta. La adapostul zidurilor albe, a portilor din fier forjat si a camerelor de securitate, omul se complace intr-o moarte cerebrala stropita cu alcool si anti-depresive. Reteta salvatoare e fabricarea unei criminalitati controlate care sa scoata o comunitate faramitata din stagnare si s-o faca sa stringa randurile ca sa-si constientizeze timpul ramas. Totul, evident, in folosul patronilor de cluburi, restaurante, baruri si ai furnizorilor de stimulente ilegale. 

“Oamenii sint ca niste copii, au nevoie in permanenta de stimulente. Fara asta se duce naibii toata treaba. Doar infractiunea sau ceva pe-aproape, poate sa-i insufleteasca. Atunci isi dau seama ca au nevoie unii de altii, ca impreuna reprezinta mai mult decat suma partilor.”

Un interesant exemplu de comentariu social de la unul din cei mai acizi critici ai conformismului, intr-o lectura nu doar misterioasa dar si seducatoare la nivel de limbaj si personaje. Evident ca cel mai distractiv lucru e pariul cu scriitorul asupra identitatii incendiatorului, care planeaza pe rand asupra majoritatii celor implicati in poveste.

“Suprema societate bazata pe crima e cea in care toti sunt infractori si nimeni nu-i constient de asta.”