Cata lume intre noi...

Imi lipseste vremea in care eram doar doua lumi necunoscute, eu si tu si nimeni altcineva in ecuatia noastra. Singura preocupare parea a fi atunci dezlegarea misterului celuilalt, fara abateri sau retineri impuse de "corectitudinea politica" a unor asa zise relatii sociale. Nu eram deloc nevoit sau cel putin nu simteam vreun fel de obligatii sau restrictii din partea altor membri ai sferei tale de interes si astfel eram liber sa ratacesc in voia mea sau ca sa-ti admir propria ratacire. Din pacate momentele acelea s-au evaporat. Pe masura ce te-am descusut mai bine am luat act de bagajul tau si tu de-al meu si astfel le-am integrat in vortexul conflictual creat de persoanele noastre. Dar nici atunci nu am intampinat vreo greutate in a-mi gasi locul intrucat in norul astfel aglomerat tot noi parca eram centrele de greutate, sorii si gaurile negre din care emiteau sau spre care se prabuseau gandurile si intreaga noastra curiozitate. Abia cand entuziasmul initial s-a domolit si unul din noi a decis unde se vor aseza frontierele relatiei noastre am devenit brusc constienti de spectacolul oferit anturajelor noastre. Iar spectatorii prezenti de la inceput, ramasi in continuare in chip de suporteri personali, au devenit curand si fara voia lor jaloane incomode si chiar obstacole in drumul fiecaruia. Caci cu fiecare incercare de recuperare a celuilalt, chiar si pentru satisfacerea unei nostalgice pofte conversationale, realizam ca tot mai multi sunt cei care ridica pretentii asupra timpului si atentiei noastre, acum mult mai degajate decat odinioara. Si, stanjeniti parca de atata lume noua deodata materializata intre noi, cersind, primind si oferind aceleasi lucruri ce odata erau pretuite doar in doi, tinjesc dupa o veche stare de singuratate si simplitate: acel scurt moment in care tot zgomotul de fond disparea pentru ca o lume total noua, vie, tandra si inteligenta isi facea incet simtita prezenta. Lumea ta... Acum, poate m-as gandi de doua ori daca sa intervin in ea....