20 martie 2013

Spicuiri din Casa molimei

M-am familiarizat cu Jim Crace in urma cu mai multi ani, citind un roman construit destul de interesant pe nume In Clipa Mortii, din care am tras concluzia ca autorului ii plac la nebunie descrierile intunecate, chiar morbide, avand o abordare a lor aproape clinica. Am cautat aceeasi pasiune in Camara diavolului, labirint metaforic format din 64 de retete-ghicitori alegorice poftelor umane, dar rezultatul nu a fost pe masura asteptarilor. Am regasit insa acel apetit pentru detalierea minutioasa a cadrului narativ in cel mai recent roman al lui Crace, Casa molimei (aparut la Ed. Allfa in 2012), o ‘drumetie’ post-apocaliptica printr-o America decrepita si cenusie.

In Casa molimei Jim Crace imagineaza o lume a viitorului imposibil de fixat in timp in care societatea asa cum o stim s-a erodat primejdios datorita unei epidemii care a curatat mare parte din populatie. Supravietuitorii (sau urmasii lor) au mostenit o lume devastata comparabila cu evul mediu, lipsita de electricitate, cu resurse putine, pamanturi pustiite, bande de talhari si in care metalul e la mare pret. Asta e America iar visul ultimilor sai locuitori e sa emigreze peste ocean in vechea Europa. Prin urmare ideea centrala e aceea a exodului masiv al oamenilor catre un nou taram al fagaduintei, un caz particular al tipului de drumetii care se regaseste in multe alte lecturi post-apocaliptice (amintesc acum doar Drumul lui Cormac McCarthy).

Primele pagini ale romanului sunt foarte eficiente in crearea unei atmosfere sumbre, lipsita de speranta. Toti oamenii dintr-un sat de pe malul unui rau mor subit dupa ce o alunecare de teren elibereaza niste gaze otravitoare de pe fundul unui lac aflat in imediata apropiere. Singurii supravietuitori sunt Franklin, un fermier tanar pornit cu fratele lui spre tarmul Atlanticului dar care, fiind accidentat, nu mai putuse cobori in sat si Margaret, o femeie infectata de “molima” pe care familia o izolase intr-o cabana din varful dealului. Descoperita si ingrijita de Franklin, Margaret se vindeca si, realizand nenorocirea care daduse peste satul ei, apuca si ea drumul spre ocean alaturi de Franklin.

In mare parte romanul este unul despre maturizarea celor doua personaje centrale. Crace reuseste de minune sa-i creioneze ca pe doua fiinte slabe si naive imbarcate pe “corabia sperantei” ce vor gasi unul in celalalt cele necesare pentru a supravietui aventurii. Franklin e un natarau de 2 metri, impunator ca statura dar bland si timid ca o fecioara, care crescand in umbra fratelui sau mai vrednic, Jackson, n-a avut nevoie sa-si asume riscuri prea multe. Margaret e o fata mare de 30 de ani careia propria inocenta i-a devenit un fel de inchisoare. Stie destul despre muncile casei dar n-are habar de lumea de afara.

Iar lumea imaginata de Crace e cruda, fiecare zi petrecuta in salbaticia ei fiind o lupta pentru supravietuire. Cei doi tineri sunt separati unul de celalalt inca din primele zile, cand grupul lor de calatori e ravasit de o banda de talhari. Franklin e luat in sclavie iar Margaret scapa doar datorita urmelor de ‘molima’ de pe chipul ei, mai exact, lipsa parului. Acest detaliu minor devine din ce in ce mai semnificativ cand femeia intelege ca daca intr-o comunitate spectrul bolii e o anatema, cand esti pe cont propriu poate face diferenta dintre viata si moarte. E primul pas pe care ea il face spre maturizarea absolut necesara. Al doilea pas va fi luarea in grija a unui copil nou-nascut care-i va activa instinctul matern facand-o si mai determinata sa supravietuiasca. Franklin isi are propriul parcurs, marcat de batai si umilinte care-l vor mai inaspri putin. Principalul sau motivant va fi insa dragostea pentru Margaret, femeia in care vede deopotriva o mama si o sotie.

Cea mai interesanta idee a cartii mi s-a parut cea legata de un ordin pseudo-religios, ‘Baptistii Mainii’, un fel de congregatie post-apocaliptica fondata pe ura fata de fierul vechi aducator de moarte. Acestia propovaduiau o cultura pre-industriala a muncii si ajutorului reciproc in miezul careia sedeau un sobor de “sfinti neajutorati” care nu-si foloseau nici macar mainile. Desi nobili in cauza lor baptistii nu se dovedesc decat o mana de idealisti naivi, incapabila sa realizeze situatia lor exceptionala, drept pentru care va fi retezata imediat de prima banda mai respectabila de hoti de fier vechi.

Luata la bani marunti, Casa molimei nu e o lectura extraordinara. Sunt putine idei interesante (rezistenta spiritului uman, maturizarea prin iubire, iluzia salvarii prin mila altora), putina actiune iar singurul atu e forta descriptiva a cadrului narativ. Personajele sunt simpatice dar interactiunea lor e redata stric prin gandurile unuia despre celalalt. E foarte posibil ca Jim Crace sa nu iubeasca dialogul sau sa-i lipseasca spontaneitatea si naturaletea in replici. Se imputa asadar un ritm cam scazut al povestirii si un oarecare formalism. In plus, daca ai luat deja contact cu lumea distopiilor post-apocaliptice, o carte ca asta poate parea usor simplista. Lumea creata de Crace nu e nici atat de complexa nici atat de infioratoarea pe cat ti-ai fi dorit.

Ps: cronica face parte din campania vALLuntar initiata Grupul Editorial ALL cu sprijinul Romsilva. Daca adun 15 comentarii diferite - on topic - plantez un copac in cinstea cititorilor mei! Am zis!!

6 comentarii:

  1. Eu nu prea am citit distopii despre lumi post apocaliptice. Si prefer una ceva mai gri decat una neagra de tot :D.
    Asa ca pentru mine ar fi o carte potrivita.

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu știu dacă mi-ar plăcea cartea, dar mi-ar plăcea cu siguranță să plantezi copacul.
    Spor!

    RăspundețiȘtergere
  3. Mi-a facut mare placere sa citesc recenzia ta, chiar daca nu este genul meu de carte :)
    Bafta la strans comentarii!

    RăspundețiȘtergere
  4. @Crinuta: ti-o imprumut atunci.. poate vom avea pareri diferite si facem scandal pe bloguri :).

    @blogdeiarna: foarte probabil sa aveti dreptate. mai ales dupa ce v-ati delectat cu Jocurile Foamei. multumesc.

    @Cristina: ma bucur ca am oferit, la randu-mi, o lectura placuta.

    RăspundețiȘtergere
  5. Genul distopic e unul dintre preferatele mele, deci cu siguranta o sa ii acord o sansa si acestei carti!

    RăspundețiȘtergere
  6. Cel mai mult mi-a placut la campaniaaceasta ca am citit o groaza de pareri despre carti pe care nu le stiam, printre care si aceasta.
    Mi se pare interesanta.

    RăspundețiȘtergere

Comentezi?