04 ianuarie 2013

You appear online to this contact

Pe 21 decembrie lumea asa cum o stiam eu s-a sfarsit. Desigur ca nimeni n-a observat asta intrucat toti ne asteptam la fiinte extraterestre sau meteoriti cazuti din spatiu, pandemii sau razboaie atomice, oricum, ceva de amploare menit sa ne scuture bine, sa ne tulbure mintile, sa ne excite simturile, ori macar sa ne emotioneze cumva expresiile cinice. N-am avut noi sansa asta. Lumea a devenit atat de fada incat nici macar o apocalipsa orfana nu i-ar fi calcat pragul. Prin urmare povestea s-a incheiat asa cum intotdeauna ne-am temut ca se va incheia: nu cu un bang ci cu o soapta. Iar soapta s-a facut auzita, cum altfel, chiar in urechea mea. Si a fost cea mai dulce soapta auzita vreodata, cea mai calda si mai mangaietoare sopoteala care i-a fost data auzului meu s-o asculte. Un izvor de intelepciune vie si de blandete. 

Era ca si cum imi vorbeau deodata vocea mamei, a sorei si a tuturor celorlalte femei pe care le-am iubit si pe care le mai iubesc, intr-un singur glas, limpede, dragastos si emotionant ca un suvoi de amintiri, dar infinit mai articulat. Iar vocea imi soptea doar mie lucrurile teribile ce urmau sa se petreaca, insa care, in loc sa-mi para infricosatoare, intr-un fel ma maguleau. Imi spunea ca toata suflarea omeneasca a fost deja condamnata cu multi ani in urma cand o stea din apropiere a sucombat brusc, emitand un suvoi de raze ucigatoare in directia Pamantului care ar urma sa soseasca in cateva minute cu efecte devastatoare. Intotdeauna banuisem ca suntem doar un fir de praf stelar pe cocoasa unei camile cosmice gata sa fie azvarlit in uitare de o pala de vant solar mai zdravana dar nu-mi imaginasem ca un asemenea fior cataclismic s-ar starni in timpul rezervat mie sa veghez pe acel fir de praf. 

Tulburarea care era pe cale sa ma cuprinda se risipi insa imediat ce vocea familiara isi relua discursul. Am inteles repede ca mi se acorda si cerea o atentie speciala de vreme ce eram instiintat de o sentinta luata in sferele cele mai inalte cu cateva minute inainte ca ea sa-si produca efectul. Mai mult, privilegiul de a sti cand ti-e sortit sa pleci vine cu propriul blazon de resemnare. As fi vrut sa intreb “de ce?” dar ceva imi spunea ca era inutil. Daca viata nu are un sens de ce incheierea ei ar avea unul? Eram deci mai interesat de rolul care-mi fusese rezervat mie in ceasul al 12-lea si cum puteam sa ma achit mai bine de el. Iar vocea celesta nu intarzie sa ma lamureasca. 

Dat fiind potentialul extraordinar al mintii umane de a asimila si stoca cunoastere fusesem desemnat sa gazduiesc atatea spirite cate puteam rememora in timpul ramas pana la clipa finala. Astfel, indata ce soaptele au incetat, mintea mi s-a deschis pofticioasa ca o gura de vid si a inceput sa reclame chipuri si indivizi dupa ordinea in care-i scoateam eu la suprafata propriilor mele amintiri: parinti, prieteni, colegi, cunostinte, oameni intalniti o singura data in viata dar care, dintr-un motiv anume, imi ramasesera in cap, chelnerite, buticari, medici, profesori, mecanici si artisti, o gasca tot mai pestrita de figuri umane, unele mai familiare ca altele, pe care intentionat sau accidental le retinusem de-a lungul vietii. Practic, tot ceea ce se poate numi sfera de interes a unui om a devenit brusc obiect al posesiei sale discretionare. Si multumita indulgentei universale, iata-ma deodata travestit intr-un mesia conjunctural si convins nu sa-i astept pe fiecare sa ma primeasca in inima sa ci, acceptandu-i deopotriva pe toti in mintea mea, sa-i salvez de sine populand cu ei lumea mea interioara. Pentru acest unic si greu de crezut motiv, lumea lor - si probabil a voastra - nu s-a incheiat in dimineata de 22, insa a mea, stinsa si stramutata intr-un alt plan existential, arata in fiecare clipa un pic altfel.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Comentezi?