Mâna stângă a întunericului

Mana stanga a intunericului se spune ca ar fi cea mai reusita si populara carte a Ursulei K. Le Guin (premiile Hugo si Nebula) dar, in acelasi timp, e si cea mai stranie piesa de literatura SF pe care-am citit-o. Totusi, cu toata confuzia pe care o aducea cu sine, povestea unui ambasador al umanitatii trimis intr-o lume complexa populata de oameni hermafroditi s-a dovedit destul de interesanta din punct de vedere antropologic. Societatea inventata de Le Guin are profunzimea psihologica si detaliile politice, sociale si economice ale uneia dintr-un roman scris de marii “constructori de lumi” ai anilor ‘60 (gen F. Herbert) si daca ti-e aproape imposibil sa te identifici cu cineva din poveste - asa cum am observat ca cititorii sunt inclinati s-o faca in timpul lecturii - e mult mai intelept sa reflectezi asupra intrebarilor pe care le ridica autoarea in aceasta carte.

Romanul urmareste peripetiile lui Genly Ai, un trimis special al Ecumenului (federatie de lumi colonizate de oameni cu zeci de mii de ani in urma si care dupa un colaps incep sa se redescopere) pe planeta Gethen. Lumea in care soseste e una inghetata - i se mai spune planeta Iarna - iar locuitorii sunt cu totii hermafroditi. Se speculeaza ca sunt de fapt urmasii unui proiect de inginerie genetica realizat in timpul colonizarii dar a carui istorie s-a uitat. Evolutia a facut ca astfel normalitatea sa reprezinte genul neutru iar un mic procent de “aberatii” sexuale sa fie considerate ‘perversi’. Gethenienii nu sunt asexuati ci au ambele sexe in stare latenta si doar cateva zile pe luna intra in kemmer (in calduri), transformandu-se in barbati sau femei pentru a se imperechea dupa hazardul chimiei dintre parteneri. In aceasta lume atat Genly Ai, cat si bastinasii, se privesc reciproc ca ciudatenii ale naturii, un lucru care constituie o bariera in plus in tratativele diplomatice.

Le Guin nu se rezuma doar la explorarea acestui detaliu - sexualitatea getheniana ocupa un capitol intreg in carte - ci zugraveste mai departe o societate functionala in care celula de baza nu e familia. Imagineaza doua state diferite cu care Trimisul trebuie sa negocieze. Unul este Karhide, o monarhie de epoca feudala faramitata in clanuri numeroase care-si au propriile lor dispute, dar cu o nobilime de palat si o politica complexa strans legata de conceptul de ‘shifgrethor’ - reputatia ori prestigiul mentinut printr-o tactica conversationala. Celalalt stat important e Orgoreyn, o birocratie totalitara numita Comensualitate unde fiecare individ e considerat o “unitate de productie”, unde conducerea e asigurata de un Consiliu aparent democratic, dar in care exista si o Securitate care se ocupa cu politia, cenzura sau reformarea.

In indeplinirea misiunii sale ambasadorul umanitatii are un singur sprijin real, desi initial nu-l recunoaste datorita ambiguitatii shifgrethorului care-i face pe toti sa para niste oameni alunecosi. Acesta e Therem Harth rem ir Estraven, initial prim ministru in Karhide, apoi cazut in dizgratie si exilat dar care reuseste totusi sa controleze lucrurile in asa fel incat trimisul sa-si implineasca misiunea. Acest Estraven e un personaj deosebit de interesant, o figura androgina (desi descrierea sa contine mai multe caracteristici masculine decat ar fi fost indicat) care devine de-a lungul cartii tradator de tara si salvator al ei deopotriva. Cateva capitole ale cartii sunt narate din punctul sau de vedere, in forma de jurnal, devenind esentiale in intelegerea intentiilor sale, ale politicii din cele doua state si a straniei societati getheniene.

Un prieten... Ce însemna prietenul într-o lume în care orice prieten putea fi un amant la o nouă fază a lunii? Zăvorât în virilitatea mea, eu nu puteam fi prietenul lui Therem Harth sau a oricăruia din neamul său. Ei nu erau nici bărbaţi, nici femei, ci ambele sexe îngemănate, ciclic, lunar, metamorfozându-se sub atingerea mâinii, prunci modificaţi în leagănul umanităţii. Nu erau din aceeaşi carne cu mine. Şi nici prietenii mei. Între noi nu exista dragoste.

Fiind la randul ei antropolog, Le Guin examineaza si din punct de vedere cultural gethenienii, inventand capitole cu rol de legende din care sa se poate depista cate ceva despre spiritualitatea si filozofia acelui popor. Exista inclusiv un mit al creatiei foarte original din care reiese totusi o forma de dualitate: lumina-intuneric. O idee interesanta e insa diferenta uriasa din punct de vedere tehnologic dintre trimisul Ecumenului si gethenieni, explicata printr-o incetineala evolutiva a celor din urma cauzata de lipsa manifestarilor violente de amploare. Simplu spus, gethenienii neavand probleme de identitate si dorinte sexuale decat o data pe luna, iar planeta lor fiind una foarte inospitaliera in care efortul este depus doar pentru supravietuire, nu au existat razboaie de cucerire care sa impinga progresul de la spate, doar mici certuri rezolvate prin asasinate. Sunt puse astfel in contrast pasivitatea si stabilitatea unei societati de “identici sexuali” cu agresivitatea si nesiguraranta uneia de tip bisexual. In aceasta privinta Mana stanga a intunericului face si un comentariu social asupra speciei noastre, unul destul de feminist.