28 decembrie 2012

One tragedy too much

am iubit cuvintele... cel puţin pentru o vreme... până când am citit undeva că e o reală tragedie să iubeşti cuvintele mai mult decât femeia care te-a inspirat ca să le scrii... de-atunci încerc să le iubesc cât mai puţin.. din ce în ce mai puţin... tot mai puţin... dragostea mea pentru ele scade în aceeaşi măsură în care şi dragostea mea pentru femeia care le-a inspirat s-a mai diluat... adevărul e... că nu mai vreau să fiu responsabil pentru alte tragedii...

curând o să ajung să nu mai simt nimic pentru cuvintele mele... iar asta nu ar fi chiar o tragedie căci va însemna că încă voi mai simţi ceva pentru femeia care mi le-a omorât... şi-o voi putea ierta...

aşa că, iată-mă din nou, aruncând sec în eter cuvinte pompoase ca dragoste şi tragedie, privindu-le cum îngheaţă stinghere şi cad pe podea ca nişte ţurţuri grei şi incolori ce se sparg în mii de cioburi lucitoare care nu fac nici un rău, nimănui... no more tragedy...




24 decembrie 2012

22 decembrie 2012

Hei joben, cu monoclu erai mai şic


Dupa ce in toamna am ratat Ziua Portilor Deschise la Fabrica de Bere Timisoreana, ocazie cu care sute de oameni au facut un tur al fabricii vechi de 3 secole, aseara am facut un efort sa ajung la inaugurarea Curtii Berarilor “La Fabrica”, in fapt redeschiderea restaurantului bine-cunoscut si mult-frecventat inca din anii de liceu si studentie. Fosta crasma de pe Stefan cel Mare s-a renovat frumos, arata mai mult a han sau pub autohton abia infiintat, mobilat si decorat in ton cu locul, cu bar pe masura, hangite sprintene si spatiu suficient pentru 200 de oameni. Dress code-ul a fost, se pare, jobenul insa cum nimeni nu si-a adus au avut organizatorii vreo 100 de bucati. Au prins bine pentru ca se anunta recital Mircea Baniciu mai tarziu.

Fiind o seara speciala nu se putea sa ne tratam cu fineturi doar gurile. Incanto Quartetto ne-a incantat auzul cu valsuri iar doua cupluri de balerini de la Opera s-au unduit printre noi ca sa ne provoace la dans. Din fericire imi uitasem fracul acasa asa ca n-am dat join si am evitat sa ma fac de ras. Punctul de maxim interes a fost concertul lui Baniciu care a sunat tare bine, artistul adunand in jurul lui oameni cu pofta de cantat si aplaudat. A fost misto, omul a glumit cu noi si ne-a servit cele mai dragi piese: Canarul, Scrisoare de bun-ramas, Esarfa in dar, Nunta, Mica tiganiada, Andri Popa, a raspuns la bis si probabil ca ar mai fi ramas cu noi mult timp daca nu se incheia programul.

Aseara locul a fost super-plin iar atmosfera ca de nunta ne-a prins repede. Intotdeauna am fost de parere ca la Fabrica se mananca si se bea bine iar lucrul asta nu s-a schimbat. Bere mai proaspata ca la km 0 nu poti gasi. Asa ca in compania bloggerilor Ovi, Titza, Anca si Oana, a oamenilor din presa scrisa si a celorlalti musterii care-au trecut poarta Fabricii, am ridicat de mai multe ori halba de nefiltrata (sau de nepasteurizata) in cinstea Printului Eugeniu de Savoya, fie-i tarana usoara, care dupa ce i-a invins pe turci a luat o foarte inteleapta hotarare in 1718, lucru pentru care-i suntem pe veci recunoscatori, si anume sa faca prima fabrica de bere din viitoarea Romanie la Timisoara. Amin!







In incheiere, ca iubitor de bere sunt inclinat sa declar anul 2012 ca fiind anul berii in Timisoara. Doua Curti ale Berarilor intr-un singur an? Mai rar asa noroc pe noi... Am o singura strangere de inima si anume cea legata de servirea clientilor. Eu sper din tot sufletul ca sprinteneala chelnerilor sa nu dispara fara urme in fata clientului platitor, asa cum s-a intamplat in vara la Curtea Berarilor din centrul orasului unde asteptai doua ore dupa mancare... Poate acum, avand doua locatii, lucrurile vor intra in fagasul normal, civilizat. Ca ar fi pacat de tot efortul depus. In fine, de verificat in lunile ce urmeaza! Hai noroc si la multi ani.

10 decembrie 2012

Colectionarul de John Fowles

Desi am luat cunostinta cu John Fowles acum cativa ani cand am citit Magicianul - experienta pe care am s-o tin minte toata viata, asimiland-o cu o expeditie in jungla ecuatoriala in cautarea Arcei Pierdute - abia dupa Colectionarul am putut sa-l urc pe autor din cercul celor respectati in cercul celor preferati. Mai putin voluminos si mai accesibil unei lecturi rapide, romanul de debut al lui Fowles m-a surprins prin forta imaginativa si armele de seductie narativa cu care-si impresoara cititorul. Colectionarul e genul acela de carte care arunca un carlig otelit direct in pleoapa superioara tinand-o deschisa pana ce termini de citit. Rareori intalnesti asemenea romane si rareori ai parte de asemenea experiente - care nu sunt musai sa se petreaca la fiecare om cu aceleasi carti - incat pe durata lecturii toate simturile iti sunt in alerta iar concentrarea atinge cotele maxime. Practic sorbi fiecare pagina, fiecare rand, fiecare vorba, si-o stochezi in mintea proprie, filtrand-o si contextualizand-o in raport cu propriile tale experiente pana ce esenta ei se intrepatrunde cu propria ta esenta.

Povestea e relativ simpla, avand de-a face cu un barbat care rapeste o femeie fiind convins ca acesta e singurul mod de a fi impreuna cu ea. Un caz clasic de obsesie amoroasa cu final nedeslusit. Explicatia sta in caracterul barbatului: un singuratic alienat de conditie modesta si educatie mediocra, blazat si fara preocupari reale afara de o pasiune mostenita pentru colectionat fluturi. Un maniac al insectarelor. Un singur lucru il mai preocupa si anume o studenta la arte pe nume Miranda, cu totul din alta liga, frumoasa, desteapta, cultivata, delicata, si pe care tipul e convins ca o iubeste. Fiind insa complexat si las se multumeste s-o stalkuiasca ocazional ca pe-o creatura fantastica. Abia in momentul in care castiga o suma imensa la loterie barbatul decide sa actioneze planuind in amanunt rapirea ei.

Complexitatea cartii se regaseste in felul in care abordeaza intriga, prezentand intamplarile intr-un mod personal, filtrate prin punctul de vedere al fiecaruia din cele doua personaje. Relatate subiectiv, intamplarile sunt mult mai sincere si angajante decat daca ar fi fost prezentate de un narator impartial si atotstiutor. Cartea e astfel “rupta” in doua parti, prima deruland actiunea asa cum o percepe colectionarul iar a doua reluand firul povestii din perspectiva Mirandei via un jurnal scris in captivitate. Rezulta astfel o imagine suprinzator de clara a momentelor petrecute de acest “cuplu” fortat de imprejurari. Exista si o a treia parte, mai scurta, care continua actiunea din momentul in care jurnalul Mirandei se opreste si care reprezinta deznodamantul povestii. 

Colectionarul e unul din putinele romane in care am simtit ca personajele prezente ar putea avea o viata a lor, ar putea exista in realitate. E un remarcabil dublu studiu de personaj. Initial il descoperi pe Frederick Clegg, fost functionar marunt imbogatit peste noapte dar care nu are alta ambitie afara de a-si asigura obiectul dorintei pentru tot restul vietii. E metodic, politicos, atent, insa gol de orice fel de empatie. Interesul lui e strict de observator, satisfactia lui e in posesia asexuala. O fura pe Miranda si-o aseaza intr-o colivie subterana, ii asigura tot confortul de care are nevoie, ii satisface orice dorinta, oricat de extravaganta ar fi insa nu-i ofera libertatea. Iar Miranda e tocmai genul de specie rara care se usuca in captivitate, avand nevoie de lumina, aer si oameni interesanti in jurul ei pentru a trai.

Initial F. Clegg nu pare cu adevarat detestabil in ciuda faptului ca lipseste de libertate o fiinta umana. Grija pe care o afiseaza si justificarile pe care le ofera dau impresia unui tip nefericit si naiv care a facut un gest extrem pentru a-si schimba ceva in viata. Abia cand privesti lucrurile din perspectiva victimei descoperi cat de inuman e in realitate acel barbat, cat de “caliban” poate fi pentru un suflet atat de senin si gingas ca cel al Mirandei. Iar relatarile lor distincte asupra celor petrecute intre ei creioneaza doua portrete extrem de vii si doua ferestre spre doua lumi atat de diferite.

Clegg o rapeste pe Miranda pentru ca astfel, in ignoranta lui, spera ca in timp ea se va indragosti de el si va uita ca a fost rapita.. Amagind-o cu promisiunea ca o va elibera intr-o luna ii castiga docilitatea si o minima prietenie. Barbatul incearca s-o traga astfel in lumea lui sufocanta si ingusta, s-o convinga ca existenta poate avea insemnatate si din postura de bibelou lustruit, de femeie iubita declarativ, protejata prin restrangerea libertatii de actiune si rasfatata cu implinirea oricaror dorinte materiale. Miranda la randul ei se convinge repede de limitarile custodelui ei si incearca sa-l lumineze intelectual, deschizandu-i ochii catre cultura si arta. Ii da carti sa citeasca, ii explica concepte filozofice, ii recomanda poezii, tablouri, in speranta ca astfel il va scoate din placiditate si-l va face sa vada greseala pe care e gata s-o comita. Amandoua demersurile sunt destinate esecului, cele doua caractere fiind incapabile sa-si schimba natura. 

Intr-un fel, pe langa ideea de cautare a identitatii (Clegg prin iubirea fata de Miranda, Miranda prin pastrarea luciditatii si rememorarea momentelor esentiale din viata ei), romanul lui Fowles pune in discutie si ideea de putere, in sensul ca fortei brute, fizice a barbatului ii este opusa indaratnicia morala, spirituala a femeii, speranta ei oarba intr-o dreptate finala... Dar finalul romanului e unul realist si curajos, desi intr-o masura destul de previzibil, incredintandu-ne ca ceea ce initial fusese o greseala naiva culminata intr-un act de cruzime era in realitate doar perioada de incubatie a unui veritabil spirit al raului.

06 decembrie 2012

05 decembrie 2012

Un-friend zone

Potrivit legii reciprocitatii pentru fiecare friendzone inventata ar trebui sa existe si un loc construit in oglinda cu rol de un-friend zone. Acolo sa-ti depozitezi dezprietenitii de pe retele sociale, stalkerii banati din messenger, haterii de pe twitter, greselile de-o noapte de care nu-ti amintesti decat atunci cand esti foarte beat si aproape de a le repeta, dusmanii inofensivi de la locul de munca sau amicii din copilarie care n-au tinut pasul cu tine in urcusul scarii sociale si de care acum te rusinezi ca-i cunosti. Pe scurt, acele fiinte pe care ai prefera sa le uiti dar ceva in sinul tau parca nu te lasa, o constiinta sau ceva asemanator, habar n-am. Asa ca-i tii pe toti gramada intr-un ungher al memoriei, ca intr-un trashbin pe care nu-l golesti niciodata. Insa daca pe fratii si surorile lor din friendzone ii tii acolo de dragi ce-ti sunt, sau, dupa alti teoreticieni, de prasila pana te simti gata sa-i duci la altar, pe-astia mai vitregi si mai urgisiti, ii lasi sa cada-n uitare si foarte rar ii mai reactivezi in forma de odinioara. Si asta doar asa, ca o curiozitate de colectionar, sa-i vezi cum se zbat in lumina ta smechera... 



04 decembrie 2012

Povesti de Craciun cu oameni caritabili


Vineri, 7 decembrie, ora 19, sunteti invitati in Cuib d'Arte la o poveste si-un vin fiert cu oameni faini si cu vorba aleasa ca Robert Şerban, Viorel Marineasa, Bogdan Munteanu, Tudor Creţu, Ana Puşcaşu, Daniela Raţiu şi Radu Pavel Gheo. Vi se propun "discuţii libere, miros de scorţişoară, reminescenţe ale copilăriei, expuneri personale de fapte bune şi delectări muzicale în spiritul sărbătorilor de iarnă" totul facand parte din Poveşti de suflet pentru suflet, un eveniment de natură caritabilă dedicat oamenilor străzii. Ideea e ca daca aveti obiecte de imbracaminte, incaltaminte sau alte lucruri ce pot fi donate unor homelessi, ori daca duceti dorul unei companii literar-artistice, sunteti asteptati de organizatori (Oana Cândea si colegii dansei) in Cuib. Sa intrati in atmosfera de Craciun cu sufletul (si dulapul) mai usor.

Evenimentul este realizat cu sprijinul firmelor Ciclop, Ebig si Studiofit.