15 mai 2012

Muzee imaginare

Am obosit sa traiesc intr-un oras cu aceleasi muzee ca peste tot si-n care ajungi sa te plimbi prin fata acelorasi pietre, oase, tablouri, vitrine si carute ca repere obligatorii ale mostenirii noastre culturale. Parca nu suntem capabili sa inventam si noi un muzeu modern care sa ne intrige un pic, caruia sa-i dezbatem utilitatea sau importanta pentru comunitate. Unul care sa nu ne lasa indiferenti! 

Cum ar arata un muzeu al mintilor ratacite, in care sa lasam posteritatii un manunchi de nume proprii ce s-au pierdut pe sine in diferite cumpene ale vietii? Nimic pretentios, doar o poza si-o descriere a intensitatii nebuniei pe care au explorat-o cu atata abnegatie. Sau un muzeu al juramintelor false in care sa fie invitate a-si depozita dramele toate victimele acestor inselatorii dichisit imbracate. Am putea organiza serate literare saptamanale in care sa ne punem la punct impotriva perfidiei umane. O colectie media a gurilor slobode ar putea fi destul de usor incropita inregistrand audio cele mai stridente peroratii pe care le poate crea firea umana. Cine nu si-ar da o ora din viata pentru a studia o galerie a ochilor alunecosi plina de instantanee ce descifreaza misterul unor priviri infiorator de mincinoase. Pe un perete opus ar putea fi lasat loc pentru narile dilatate aferente, pentru buzele muscate pana la sange sau arse de asteptare. Ii vom spune simplu “contraste”.

Cat de bogat ar fi un muzeu al ficatilor mancati pe jumatate de ciroza, cancer sau cicaleala conjugala? Si ce fel de reactii ar produce in ochii celor mai sanatosi: spaima, mila sau amuzament? Probabil la fel de aglomerat ar fi si un muzeu al sprancenelor maltratate, pensate cu ura si apoi crud “accentuate”. De ce n-am avea si un muzeu al cefelor late in care sa le indexam pe absolut toate cele care se coboara dintr-un miracol al tehnologiei germane de neam prost. Accesul in acest leagan al desertaciunii capitaliste cu iz dambovitean s-ar putea face prin culoarul fruntilor incruntate, o fascinata radiografie a furiei inabusite iscate de tupeul ordinar.

Inca n-am reusit sa gasesc o utilitate pentru un muzeu al urechilor surde. Probabil cel mai logic ar fi sa-l folosim ca efect terapeutic, fiecare om in prag de cadere nervoasa sa poate alerga la o astfel de ureche, s-o apuce usurel de lob si sa si-o aseze in dreptul gurii dand glas tuturor frustrarilor. Absolut impersonal, prin simplul fapt ca niciodata nu vei striga in aceeasi ureche surda. Pentru proletari nu vad cum n-am putea asigura chiar langa un muzeu al palmelor batatorite si al spinarilor cocosate. Ar fi o platforma atat de potrivita pentru discursuri electorale de stanga.

Mai greu realizabil ar fi muzeul coastelor smulse cu nume de femeie in care cuplurile sa-si reaminteasca cine anume sta in spatele (ne)fericirii lor. Sau al feselor inrosite de atata dragoste trupeasca. Al degetelor prinse pe la usi inchise-n fata. Al buzelor dezmierdate sau al obrajilor vineti. Al madularelor nesaturate si al vulvelor harnic dezvirginate. Al sosetelor desperecheate si abandonate prin apartamente imprumutate sau camere de hotel depersonalizate. Un muzeu al dragostei erotice in care pornografia e arta iar arta e pornografie dar amandoua nu reusesc decat sa te excite dureros. Si, in cele din urma, un muzeu al inimilor frante in care esti lasat sa intri doar daca contribui cu un exponat. Ai exact 20 de secunde inainte sa fii condus in sala singuratatii unde sa-ti recapeti linistea.

Dar cel mai incredibil muzeu dintre toate ar fi muzeul sufletelor vandute. In mod tragic insa, curatorul, proprietarul si vizitatorul acestui muzeu sunt una si aceeasi persoana. E mai mult, asa, o colectie particulara. Dar, totusi, plusul de imagine pentru oras ar fi incalculabil.

4 comentarii:

Comentezi?