Orasele invizibile ale lui Calvino

Orasele invizibile ale lui Italo Calvino s-a dovedit a fi cea mai condesata bucata de literatura escapista pe care am citit-o in ultima vreme. Folosind ca pretext istoric rolul de ambasador si consilier al lui Marco Polo la curtea lui Kubilai Han, Calvino inchipuie 55 de orase imaginar vizitate de Polo si descrise apoi de acesta marelui han in virtutea calitatii sale de fost calator si observator detasat al lumii inconjuratoare. Peisajele urbane deosebit de minutios redate sunt incadrate apoi din cand in cand de bucati de dialogori la fel de imaginare, ca niste rame de tablou suprarealiste, intre negutatorul venetian si conducatorul tatarilor. Se descopera astfel nu doar finetea unei naratiuni descriptive si o imaginatie fecunda cat si o interesanta reflectie a autorului asupra istoriei, trecute, prezente sau viitoare, redata ingenios in parabole filozofice.

Neputandu-l numi nici roman, nici eseu, nici nuvela - desi este o colectie de proza scurta - ‘scrierea asta’ a italianului e prima pe care i-o citesc si, asa cum patesc de fiecare data cu un autor nefamiliar dar totodata suficient de notoriu, asteptarile mi-au fost inselate. Nu ca as fi avut cine stie ce asteptari... dar m-am trezit surprins de elanul creativ care razbate din cele 150 de pagini de “orase invizibile”. Practic la fiecare 2 pagini descopeream o lume noua, cu regulile si ciudateniile ei, una care are un anume talc ascuns ce te indeamna la reflectie.

Orasele lui Calvino/Polo sunt asadar cetati moderne cu nume de femei, nume exotice, nume orientale, care definesc locuri imposibil de fixat geografic dar potrivite ca loc de manifestare pentru orice fel de fantezii. Intocmai ca o femeie si aceste orase sunt capricioase, misterioase, de neinteles, instinctuale sau conduse dupa idei fixe. Organisme vii care se arata a fi mai importante si mai durabile decat locuitorii care le-au construit. Prin descrierea lor hanului acesta nu pare sa caute a-si cunoaste mai bine imperiul ci mai degraba sa descopere in sanul lui samanta distrugerii, petele de degradare care ameninta sa devoreze nu doar stapanirea lui ci intreaga lume.

Impartite in 11 categorii tematice orasele lui Italo Calvino sunt cand miracole ale arhitecturii impodobite cu turle si temple, cand mahalale nesfarsite sau pustiuri dezolante. Unele sunt construite dupa principii armonioase sau reguli astronomice, altele sunt incalceli bizare de strazi si case. Unele sunt organisme vii, in stare perpetua de reinnoire, altele sunt neschimbate, doar oamenii fiind cei care se tot innoiesc. Am gasit orase duble sau triple, cu imagini oglindite in ceruri sau in subterane, orase ale viilor sau ale mortilor, orase ascunse, orase suspendate, orase acvatice, orase abandonate sau orase pur si simplu nesfarsite din care nu mai gaseai iesire.

Printre orasele care mi-au incitat imaginatia ar fi Zobeide, un oras alb scaldat in lumina lunii si avand niste strazi intortocheate ca un labirint. Se spune ca oameni de natii diferite au avut acelasi vis cu o femeie frumoasa si goala dupa care alergau pe strazile unui oras fara a reusi s-o prinda. Cand au plecat in cautarea orasului nu l-au gasit dar s-au intalnit unii pe altii si au hotarat sa construiasca orasul dupa visul fiecaruia. A iesit astfel un oras labiritic dupa drumul pe care-l facuse fiecare in visul lui. Altul ar fi Sofronia, jumatate un montagne-ruse imens iar cealalta jumatate model clasic din piatra si ciment, cu strazi si cladiri etc. In fiecare an insa muncitorii vin si demonteaza piatra cu piatra versiunea clasica si-l urca in caravana plecand spre alte locuri. Octavia e un oras suspendat intre doua piscuri, legat prin punti si pasarele ca o panza de paianjen de care atarna scari de funie, hamace si case in forma de sac, Olinda, un oras care creste in cercuri concentrice ca inelele unui copac iar Leonia, orasul in care in fiecare zi locuitorii isi arunca toata viata la gunoi, in saci frumosi de plastic pe care gunoierii ii cara apoi in afara orasului extinzand neincetat dimensiunea lui cu o imensa ghena care-l impresoara si ameninta sa-l inghita. Te face sa te intrebi cine a inventat reciclarea...

Alternand de la unitati individuale urcate pe stalpi la adevarate megalopolisuri, metropolele fictive ale lui Italo Calvino sunt mostre de organizare umana al caror simbolism fantastic lasa loc atat pentru vise nostalgice cat si pentru conexiuni daca nu apocaliptice cel putin cinice, vis-a-vis de cateva referinte spre alienare. Totul insa sub pretextul dragostei pentru “cetatea moderna” asa cum e lasata sa respire din chiar vorbele autorului: “un ultim poem de dragoste inchinat oraselor, in momentul in care devine tot mai greu sa le percepem ca pe niste orase”. Si pentru placerea neobosita, gratuita, estetica de a crea.

Ps. si cronica asta face parte din campania vALLuntar initiata de Grupul Editorial ALL si aduna alte 15 minute de voluntariat echipei. Comentariile voastre ar spori cu cate 3 minute timpul oferit de ei unor centre de ajutor social.