26 martie 2011

Despre farmecul transportului in comun

De obicei cand merg cu troleul am locul meu preferat, partea dreapta, al doilea scaun dupa usa cu nr 2, la fereastra. Teoretic e chiar in miezul vehiculului, un fel de comfort zone cu o buna perspectiva asupra spatiului interior si, mai important, asupra lumii exterioare. Insa acum cateva zile a trebuit sa alerg dupa troleu si prin urmare mi-am ocupat un loc ramas liber: in spate, pe partea stanga, pe unul din scaunele asezate cate doua in oglinda. Si nici macar pe cel de la geam, ocupat din timp de o doamna intre doua varste. Iar lucrurile bizare nu se terminasera doar aici.

La cateva secunde dupa mine s-a urcat in troleu o fata. Nu i-am acordat atentie decat in clipa cand s-a postat pe scaunul din fata mea, situatia care involuntar ne-a facut sa ne privim cateva fractiuni de secunda ce-au parut destul de lungi pentru niste fractiuni. Si nu erau doar priviri absente de tipul ah ceva mi-a intrat in campul vizual sa fie sanatos. Ochii adastau, cum ar veni. Fata era tinerica, la modul abia legala/pustoaica, era blonda spre satena cu par drept si priviri albastre. Albastre curioase. Albastre neastamparate. In mod evident suferea de hiperactivitate, avea ticuri ca rosul unghiilor sau butonatul telefonului. Cand s-a asezat, politetea mea instinctiva declansata in prezenta femeilor frumoase m-a facut sa-mi retrag genunchii ca sa-i fac loc. Dar evident ca nu destul de repede ci lasand ragaz impetuozitatii ei tineresti de a ocaziona primul contact fizic dintre noi. Desigur ca m-am scuzat pentru indrazneala, soptind relaxat scuzele la care dansa a replicat franc si scuturand din cap a nici o problema.

Acum, ca sa fiu drept, fetiscana asta era ca un magnet. Sunt sigur ca instinctele ei o sfatuiau cum trebuie sa se miste ca sa-mi atraga atentia si ce gesturi isca curiozitati interzise dar eu ma straduiam sa par inflexibil si absent. Insa cu fiecare secunda mai cedam un pic si iar o studiam cu privirea doar ca sa-i gasesc ochii largi deschisi atintiti asupra mea. Apoi amandoi ne faceam ca studiem asiduu ce se-ntampla pe strazi sau calitatea materialului sacosei unei pensionare care statea in picioare. Nu peste multa vreme insa jocul se repeta si, cu fiecare contact vizual, durata lui se lungea vizibil, ca la un test al clipitului. Devenea amuzanta situatia.

Din cand in cand fata butona tastatura unui nokia studentesc, dinala gros cu multa muzica pe el si culori stridente, si am presupus ca pastra legatura cu cineva de care tocmai se despartise sau cu care urma sa se intalneasca. Conversatiile lor probabil care erau pline de abrevieri tampite intrucat nu butona mult. Eu nu ma vad conversand in modul asta. Si oricum eu sunt mai tacut din fire... Revenind insa la dansa un fapt esential se petrecu. A pus punct mesajelor impersonale si a efectuat un apel care ar putea fi rezumat in “ce faci, vii la mine sa vedem un film?”. Dupa reactie - un ah scurt - am intuit un raspuns negativ. In momentul ala m-am hotarat.

La statia urmatoare i-am atins usor genunchii pentru a 4 oara (a 2-a oara intentionat), m-am ridicat in picioare, m-am scuzat zambind si am intrebat-o amical: Cobori? Si surpriza - a coborat. N-am vorbit prea mult, nici macar n-am intrebat-o de nume sau altceva insa filmul pe care l-am vazut impreuna nu va rula aici. A fost o singura reprezentatie, gen. Si aia cu usile inchise.

9 comentarii:

  1. Te dai la jailbait-uri in troleu? Sa-ti fie rusine, Dinu Patriciu

    RăspundețiȘtergere
  2. mie mi-a placut intamplarea, sincer. si si mai mult mi-a placut cum a fost povestita.
    probabil vazuta cu alti ochi ar fi fost ceva banal, dar spusa de richie....are asa...un farmec doar al lui...

    RăspundețiȘtergere
  3. @Adrian Uhly: mno, oameni suntem :)). Si-n plus, am fost sedus!

    RăspundețiȘtergere
  4. Vaaaaaai! Na daca asa stau lucrurile, sa bem pentru asta

    RăspundețiȘtergere
  5. ;)) of, ca asa stii tu sa ne faci curiosi. arunci bomba si fugi...

    RăspundețiȘtergere
  6. no shit!? tre sa ma apuc sa merg cu troleu

    RăspundețiȘtergere
  7. Wow, ce fain ai povestit, m-ai facut curioasa de o continuare...

    RăspundețiȘtergere
  8. :)) lucrurile astea intamplatoare nu se intampla prea des. dar nu stii niciodata...

    RăspundețiȘtergere
  9. E frumoasa povestea, Marius, am incercat si eu la un moment dat s-o scriu, sa ramana, sa-mi aduc aminte fiecare moment. E frumos atata timp cand ramane fara nume si cand ramane intre patru pereti. Altfel........ Altfel, devine o poveste clasica ,cu un final mai mult sau mai putin placut. De obicei clasica. Si cu regrete.Sunt sigura ca si ea isi aduce aminte cu placere de tine si de poveste.

    RăspundețiȘtergere

Comentezi?