03 noiembrie 2010

Cu afectiune, al vostru...eu

Gasesc ca mi-e tot mai greu sa fiu liber cugetator la mine pe blog, sa scriu pur si simplu, fara retineri, acele decantari sentimentale care-mi vin in minte in momentul cand ies pe usa. E ca si cum s-au inmultit cei din afara care ar recunoaste despre ce vorbesc, ori s-ar regasi intr-un fel sau altul in gandurile mele si ma stanjenesc. Nu-mi e deloc confortabil sa stiu ca sunt straniu de straveziu, ca se vede prin mine si ca nu mai pot jongla cu realitatile mai mult sau mai putin fictive ce-mi compun marunta existenta. Ma simt destul de mult ca un supravietuitor ce-ar incerca sa-noate gol prin apa inghetata a propriei incertitudini doar pentru a ajunge pe malul celalalt ca sa descopere ca nu i-a mai ramas nimic ca sa starneasca un foc. Problema lui n-ar fi rusinea goliciunii si nici singuratatea malului opus ci simpla lipsa a caldurii. Cum sa pot vorbi despre asta fara sa trezesc vechii demoni ai frustrarilor trecute. Fara sa-mi hranesc strigoii din prezent. E de domeniul tragi-comic cum pasesc afar' din propria piele si ma privesc pe cale sa fiu inghit de gurile flamande ale arogantei, geloziei, gandirii fataliste sau perpetuei ezitari. Sa-mi spun in sine: "Dumnezeule, asta sunt eu? Cum am putut sa ma insel in felul asta?"
Noroc insa ca-mi observ obsesia. Nu mi-e specifica doar mie, o vad la multi altii. Tanjim dupa afectiune. Asta-i tot ce vrem. Noi, intr-o lume atat de aglomerata, suntem mai singuri decat cel ce striga-n pustie. Noi strigam intr-o mare de alte strigate iar strigatul nostru e doar galagie. Ori o mica soapta. Fie ca e vorba de compasiune, intelegere, confort psihic, sustinere morala, socializare, totul se reduce in fond la un dram de afectiune. Si e atat de multa distanta intre noi... Aceleasi lucruri care ar trebui chipurile sa ne apropie devin, in multe cauze, bariere, din simplul motiv ca ne-am specializat in asa masura gusturile incat abia mai acceptam puncte de vedere diferite. La fel si in privinta modului in care percepem afectiunea... Uneori nici macar n-o sesizam, alteori o interpretam complet aiurea si cream prapastii acolo unde in mod normal s-ar impune niste poduri.. Ajungi astfel sa consolezi oameni care plang dupa o afectiune fara sa realizeze ca alta e la o intindere de mana departare... niste bieti orbiti de propriul lor sistem de valori. La fel ajungem sa descalificam niste reactii de apropieri stangace ca fiind ridicole si nepotrivite. Noi, in aroganta noastra de indivizi individualisti, redesenam panza sociala in care traim fara a privi din perspectiva. Si ne adaptam, mai mult sau mai putin constienti, in timp real.

Habar n-am unde merg cu rationamentul asta... Doar ca, la fel ca destula alta lume, ma simt deconectat de la prezent... nu cred ca mi-apartine.. Nu vreau sa contribui la mersul lucrurilor si-mi lipseste vointa si viziunea de a ma opune mersului acelor lucruri, asa ca sfarsesc prin a ramane un pasiv prins in valtoarea evenimentelor, asteptand naufragiul. Pe care il vad destul de aproape. Sunt generatii de oameni care traiesc niste frustrari permanente. E o nesiguranta la nivelul catorva categorii sociale care ar trebui sa dea de gandit. Si nu e vorba de romani sau europeni. Suntem atat de inghesuiti incat ne calcam pe picioare iar competitivitatea aia adanc infipta in sistemul genetic urla sa iasa la lumina. Va fi rau chit ca suna pesimist. Va fi rau si daca lucrurile raman asa.. si daca se schimba. Inainte de a fi mai bine va fi mai rau. Totul din cauza ca ne lipseste afectiunea.. cand o dorim n-o gasim, cand o avem o ignoram.

Dar nu trebuie sa luati in seama ce aiurez eu. La ora asta impart afectiune unei sticle de Heine si-mi primesc dusul meritat din boxele laptopului (you're so naive). I know... am fost, sunt si voi fi un naiv in multe situatii pentru ca e singurul mod de a ma bucura de viata.. Uneori sunt atat de serios in ganduri ca-mi dau palme mentale cateva ore mai incolo, alteori gandesc atat de nesincron incat par ca-mi regizez viitorul dupa o reteta de popcorn-movie.

Dar poate suntem toti actori in propriile noastre filme. Atat. Si ne pacalim unii pe altii ca suntem si regizori uitand insa ca unu, nu cunoastem destule despre mecanica vietii pentru a ne-o face asa cum vrem si, doi, cand e vorba despre noi insine ne lipseste de multe ori simtul artistic. Asa ca suntem "redusi" la rolul interpretativ in mod benevol si sa te fereasca sfantul sa ajungi actorul secundar din piesa altuia. Pentru ca se intampla.. Si cum te descurci cu sentimentul ca esti doar parte dintr-un peisaj? Ca faci figuratie intr-o piesa ce nu-ti apartine? De cate ori n-am pomenit despre cineva ca "asta nu-i pe filmul lui!" Contextual ma refeream la ceva diferit, stiu asta, dar folositi-va imaginatia si priviti lumea ca o sala de cinema, o sfera imensa in care fiecare individ isi proiecteaza propriul film.. Cadrele se mai suprapun, nu-i asa? Uneori se compun intr-o armonie superba, alteori produc dezastre post-moderniste iar cateodata mai suntem si orbiti. Dar...

Sa "joc" in propriul meu film inseamna cel putin un lucru. Am capacitatea de a-mi explora simtul dramatic intr-un mod constient, renuntand la spontan si gandindu-ma "cum ar fi daca as reactiona asa?" Daca e bine sau rau nu prezinta neaparat importanta, cel putin nu pentru mine ca subiect, fiind vorba de acele cateva momente cand realizezi ca propria persoana se afla atat in fata cat si in spatele camerei de inregistrat amintiri. Atunci decid ca poate o scena trucata ar fi mai memorabila decat una reala. Si astept exact momentul cand lumina cade asa, mai feeric cumva, cand vantul adie intr-un fel mai special asa, cat sa-ti fluture o suvita pe fata ca tu sa faci gestul ala iar eu sa ti-o indepartez usor cu mana dreapta in timp ce gandurile se involbureaza sa tasneasca printre buze intr-un strigat 'doamne cat de faina esti' si apoi sa strig CUT exact inainte sa-mi raspunzi. Sa chem echipa foto sa surprinda un instantaneu perfect cu chipul tau uimit care ar da genial pe afisul nuntii noastre... de naivi.

Doar ca in viata reala nu ai parte de prea multe duble. Si de cele mai multe ori prima e ratata din simplul fapt ca, hmm.., tu esti singurul care-a citit scenariul. Si, cu toate ca el continea destul de multa afectiune, era prezentata intr-un fel nepotrivit cu lumea celor ce-ar fi trebui sa o primeasca. Asa ca, what a waste...

7 comentarii:

  1. Mda, you had to say it out loud...dupa seara avuta, a citit postul asta e ca si cum mi-as citit gandurile...doar ca la mine difera muzica si sticla (e doar apa plata)...atat

    RăspundețiȘtergere
  2. Și eu pățesc asta. Așa am început să scriu mai rar, mai puțin...

    RăspundețiȘtergere
  3. Stii ce merge cel mai bine cu un Heineken ? Un Heliade Radulescu : scrieti copiii mei, numai scrieti...deci nu lasa blogul sa lanceazeasca :D

    RăspundețiȘtergere
  4. @Todo: recomand un vin fiert.

    @anaayana: probabil scrii mai atent in felul asta.. musai cand ai ceva de spus.

    @krossfire: ok, dar mai intai citim. Heliade sau altceva. Poate chiar un Eliade.

    RăspundețiȘtergere
  5. Mi se mai intampla si mie sa ma simt ca-n Crash si presupun ca intelegi perfect ce zic :) Din cand in cand, e bine sa-ti adaptezi scenariul si sa mai invadezi si alte lumi, asa, macar de distractie daca nu se poate de afectiune ;)

    Dublele tot timpul te duc in universuri paralele si ajungi sa-ti uiti reperele intr-o dulce nebunie temporara care nu se poate sfarsi decat prin inevitabilul cataclism :)

    Singura dubla buna - zic eu - e cea facuta de tine, cu universul tau si cu un altul care rezoneaza la frecvente asemanatoare :)

    RăspundețiȘtergere
  6. cum e cand iti citesti post-urile dupa mom. astea?

    RăspundețiȘtergere
  7. nu stiu la ce te referi... poti elabora?

    RăspundețiȘtergere

Comentezi?