24 octombrie 2010

Revelatie pentru lunatici

Nu stiu daca a fost influenta lunii pline de asnoapte ori doar frigul toamnei care m-a insotit spre casa insa cred ca am avut o revelatie. Era ora la care imi convine cel mai mult sa ma pornesc spre casa, cand nu mai sunt prea multe suflete pe strazi pustii.. sau suflete pustii pe strazi, oricum as spune-i bine, in fine, deci cand e liniste si pace, asa cum trebuie sa fie cand intunericul domneste. Am avut inspiratia sa aleg drept cale de intoarcere una din acele cateva strazi care implinesc niste conditii esentiale pentru un drum reflectiv: sa fie dreapta, lunga, luminata si pustie. In astfel de momente imi place sa-mi dau capul pe spate si ochii tinta-n luna fara teama c-o sa dau in gropi. Si oricat de ieftin ar suna, luna chiar avea ea ceva acolo sus, o atractie nedeslusita, o influenta neexplicata, ceva misterios, tainic, ademenitor si, ca sa nu uit, frumos. Imi stimula gandurile, imi inversuna imaginatia. Nu cred ca e cineva care sa nu fi admirat tacit o luna plina cel putin o data-n viata. Dupa o vreme insa am renuntat sa ma mai zgaiesc la ea si am coborat ochii in pamant pentru a-mi veghea mersul nesigur. Nesigur pentru ca pasii imi erau cam ezitanti, parca n-ar fi vrut sa ajung acasa inca... Si atunci am observat altceva. Mi-am vazut umbra. Umbra mea, singurul insotitor pe drumul acela, companioana tacuta si de incredere. Am realizat o chestie interesanta studiind-o din mers: umbra crestea si descrestea dupa cum ma apropiam sau departam de stalpii asezati regulat pe marginea acelei strazi pustii. Peste tot eram invaluit de lumina aia galben difuza, tipic felinarelor medievale. Si m-am gandit la felul in care spunem despre cineva ca ne insenineaza ziua sau ca ne lumineaza viata ori alte dulcegarii de tipul asta. O spunem de parca ei ar fi niste felinare. Niste stalpi luminescenti pe drumul nostru. Fiecare din ei ne asteapta sa-l vizitam, iar noi suntem atrasi de lumina lor si venim aproape, tot mai aproape, iar impreuna cu noi vine si umbra, la inceput lunga si neclara, abia conturata, apoi din ce in ce mai prezenta pana ce are aceeasi forma cu noi. Iar faptul ca atunci cand suntem in proximitatea luminii ne vedem propria umbra nu e lipsit de importanta. Umbra aceea reprezinta proiectia nostra asupra acestei lumi, locul nostru in ea. La fel de clara ne este pozitia in momentul apropierii de cineva. Totul incepe sa aibe sens. Persona noastra incepe sa se contureze mai bine. Si doar atunci cand esti exact langa felinar, cu alte cuvinte una cu el, umbra ta se uneste cu tine si proiectia ta devii chiar tu. Din nefericire inca nu am decis care solutie e mai de succes, sa te opresti din drum langa un felinar sau sa dezradacinezi felinarul si sa-l iei cu tine. Ce e sigur insa e faptul ca strada are multe felinare.

2 comentarii:

  1. O revelatie a detaliului care-mi lumineaza umbra acestui cotidian personal.
    Imi place metafora. E simpla. E profunda. E actuala. E universala.
    Din fericire, am momente cand inteleg (si eu) totul. Din nefericire, imi dispare rapid senzatia. Din fericire, tocmai am citit un "felinar" in dreptul caruia sufletul meu s-a oprit.

    RăspundețiȘtergere
  2. :) Cu fiecare suflet prins la cercul sau felinarul "lumineaza" si mai tare.

    RăspundețiȘtergere

Comentezi?