Arta samantarului

Il vezi cum se plimba in piata, printre mese, cu-n aer lipsit de orice griji, c-o aroganta deloc simulata si acea impresia caracteristic-nationala de umbilicus mundi. Poarta pantaloni de stofa neagra, largi ca niste shalvari c-asa is ei mancatash', camasa alba, bleu sau inflorata si sacou negru. Ori visiniu inchis. Obligatoriu deschis la nasturi ca sa aibe loc burta sa iasa inainte. Cureaua cu catarama aurita, pantofii de lac negru cu bot ultra-ascutit si palaria neagra de dimensiuni generoase ii completeaza imaginea de comis-voiajor. Aproape intotdeauna are in mana stanga un ceas chinezesc sau un telefon stricat (dar care merge frate dar n-are aicea semnal ca bateria tine 2 saptamani). Mana dreapta e insa arma samantarului. Acea mana poarta in ea un antrenament de ani de zile, numai astfel s-a putut realiza fluidizarea miscarii profund reflexe care poarta mana dinspre buzunar spre gura. E un test aprig de rabdare si concentrare ca sa scoti tainica samanta de dovleac din buzunar doar cu unghia aratatoare si buricul degetului mare. Dar e un risc asumat pe care doar experienta indelungata il poate percepe ca un "obicei". Samanta bine ancorata se indreapta astfel vijelios spre gura samantarului si se fixeaza fara gres in zona dintre incisivii centrali de sus si de jos, asa numita "strunga" in grai popular. Iar acolo intr-o miscare simultana de apasa-trage-sufla este deposedata de miezul ei sarat-amar in decursul unei fractiuni de secunda. Mana dreapta, abandonand prada satioasa cu un zgomot sec de crapatura, purcede agale spre buzunarul ce atarna doldora de alte bunatati ce merita scuipate. In fata ei, plutesc doar niste bucati albe de coaja rasuflata, intr-un zbor scurt care anticipeaza o aterizare umed-lina pe haine, par, posete sau umbrele, toate apartinand vecinilor de trafic ai samantarului. Fascinanta pierdere de vreme :).