Noapte buna.

Traind de atata vreme la oras aproape c-am uitat ce mult ador o deplasare prin bezna noptii. Senzatia aceea de negru nepatruns ce se asterne-n cale, un intuneric care te asteapta ca ultima iubita tarziu spre dimineata. Venind dupa o seara frumoasa cu prieteni buni si bere mai ca le-am multumit baietilor de la butoane pentru economia de curent electric din cartierul meu. Pentru prima oara nu mi-a mai pasat de gropile de pe trotuare care probabil ca pandeau in intuneric, si mi-am concentrat toata atentia spre puzderia de stele albe lucitoare de pe cer. Imi aminteau de noptile la munte petrecute in pajisti verzi si racoroase, sub brazi imensi si fosnitori, cand singura lumina venea din Calea noastra Lactee. Aglomeratia de stele era atunci mai evidenta dar si acum, cu un pic de imaginatie si o privire printre frunze de copac ornamental, zaream centura lui Orion la fel de clar ca-n varf de munte. Chiar mai usor. Senzatia de intuneric profund era aceeasi iar unele stradute ce ma conduceau spre casa pareau cu-adevarat ultimul drum. M-am incredintat atunci definitiv pasilor mei cunoscatori strabatand fara batai de cap nedeslusitul noptii. A fost misto pentru ca era tarziu si nu m-a tulburat nimeni in periplul meu nocturn. Nici o bataie de ceas, nici un strigat de golan, doar un fosnait minor de frunza odihnita si-un vant ce aducea racoare unui suflet ostenit. Am mers singur si mi-a placut. Am vrut sa sun pe cineva dar m-am razgandit. Mi-am luat libertatea de a fi un egoist influentat de luna noua. De a primi cum se cuvine urarea naturii pentru noapte buna.