Obscenitatea lui Henry Miller

Am terminat in sfarsit Tropicul Cancerului - capodopera lui Miller - una din marile carti ale secolului XX. Recunosc ca inceputul a fost dificil pana m-am obisnuit cu stilul autorului, cu avalansa de cuvinte, imagini, intamplari si personaje din ea dar de la jumatate incolo am citit-o pe nerasuflate. De asemenea am fost dezorientat initial de lipsa oricarei "imparteli" a nuvelei. Nu tu capitol, fragment, o pauza macar ca sa stiu unde am ramas. Cartea "curge" de-a dreptul. Oricum nu voi face o recenzie la ea ca nu ma pricep. Pot doar sa spun ca mi-a placut sa o citesc.
Acum legat de obscenitatea din ea, asta a facut destule controverse in trecut. Publicata in SUA 1961, abia dupa 30 de ani de la scriere, cartea a iscat un proces la Curtea Suprema de Justitie din Pennsylvania, testand legile pornografiei in America anilor '60. Il voi lasa acum pe Miller - desi in mintea mea nu are nevoie - sa se "justifice" in fata cititorilor si sa le explice in ce consta originalitatea sa:

"Până acum, gândul meu, colaborând cu mine însumi, a fost acela de a mă îndepărta de etalonul de aur al literaturii. Pe scurt, gândul meu era să prezint o resurecţie a emoţiilor, să descriu comportamentul unei fiinţe omeneşti în stratosfera ideiilor, adică în ghearele delirului. Să zugrăvesc o fiinţă presocratică, o făptura jumătate ţap, jumătate titan. Pe scurt, să clădesc o lume pe baza lui omphalos, nu pe o idee prinsă in cuie de o cruce. Ici şi colo aţi putut descoperi statui date uitării, oaze încă necultivate, mori de vânt care îi scăpaseră lui Cervantes, râuri curgând în sus, femei cu cinci sau şase ţâţe dispuse longitudinal de-a lungul bustului.[...]

Dacă ar exista un om care să îndraznească să spună tot ce-a gândit despre lumea asta, nu i-ar rămane nici o palmă de pământ pe care să stea. Când apare un om, lumea îl zdrobeşte şi îi frânge şira spinării. Mereu rămân prea mulţi stâlpi putrezi în picioare, prea multă omenire infectată pentru ca omul să mai poată înflori. Suprastructura este o minciună, iar temelia, o nesfârsită spaimă zguduitoare. Dacă, o dată la un secol, apare un om cu o privire disperată, hămesită, un om care ar vrea să întoarcă lumea cu susul în jos, ca să creeze o nouă rasă, iubirea pe care el o aduce lumii este schimbată in fiere şi el devine o plagă. Dacă din când în când descoperiţi nişte pagini care fac explozie, pagini care sfâşie şi ard, care smulg gemete, storc lacrimi si blesteme, aflaţi că aceste pagini îi aparţin unui om pus la zid, un om a cărui singură apărare sunt cuvintele, şi cuvintele lui sunt totdeauna mai puternice decât povara mincinoasa şi zdrobitoare a lumii, mai puternice decât toate instrumentele de tortură inventate de laşi pentru a zdrobi miracolul personalităţii. Dacă un om ar cuteza vreodată să traducă tot ce zace in inima lui, să ne pună sub nas tot ce inseamnă experienta lui, adevărul lui adevărat, cred ca lumea s-ar face bucăţi şi nici un zeu, nici un accident, nici o voinţă n-ar mai putea vreodată să adune la loc bucăţile, ţăndările, atomii, elementele indestructibile ce au fost folosite pentru a făuri lumea.

În cele patru secole care s-au scurs de la apariţia ultimului suflet devorator, a ultimului om care a cunoscut extazul, am fost martorii unui declin constant şi sustinut al omului în tot ce priveşte arta, gândirea, actiunea. Oare ce om cu ochii disperaţi şi hămesiţi poate da dovadă de cel mai infim respect faţă de guvernele existente, faţă de legile in vigoare, faţă de aceste coduri, principii, idei, totemuri şi tabuuri? Dacă cineva ar şti ce înseamnă să citeşti enigma acestui lucru pe care azi îl numim “crăpătură” sau “gaură”, dacă cineva ar trăi cea mai infimă senzatie de mister in prezenţa fenomenelor etichetate ca “obscene”, lumea s-ar despica in două. Tocmai oroarea obscenităţii, aspectul uscat al lucrurilor face ca această civilizaţie smintită să arate ca un crater. Căci spiritele creatoare şi mamele seminţiei poartă între copase tocmai marele hău, gura căscată a neantului. Când un spirit avid şi disperat apare şi face cobaii să chiţăie, o face pentru ca ştie unde să-şi bage cablul de înaltă tensiune al sexului, pentru că ştie că sub carapacea indiferenţei se ascunde plaga hidoasă, rana de nevindecat. Şi îşi bagă cablul de înaltă tensiune tocmai între picioare. Loveşte sub centura, incinge până la incandescenţă chiar măruntaiele. Nu folosesc la nimic mănuşile de cauciuc. Tot ceea ce poate fi manipulat la rece şi la modul intelectual ţine de carapace şi un bărbat care arde de dorinţa de a crea plonjează totdeauna, dedesubt, în această rană deschisă, în această oroare obscenă şi infectată, işi agată dinamul de părţile cele mai gingaşe. Dacă nu scoate decât sânge şi puroi, tot e ceva. Acest crater uscat este obscen. Dar mai obscenă decât orice este inerţia. O blasfemie mai cumplita decât orice este paralizia. Dacă n-ar rămâne decât o singură rană căscată, aceasta ar trebui să curgă, chiar dacă n-ar produce decât lilieci, broaşte râioasa şi homunculi.[...]

Am crezut că ţelul cel mai înalt pe care un om putea să şi-l propună era acela de a fi uman, dar acum văd că acet ţel n-avea altă raţiune decât aceea de a mă distruge. Astăzi sunt mândru că pot afirma că sunt inuman , că nu aparţin oamenilor şi guvernelor, că n-am nimic în comun cu credinţele şi principiile. N-am nimic de-a face cu maşina scârţâitoare a omenirii, eu aparţin pământului. Spun asta stând cu capul pe pernă şi simt cum îmi cresc coarnele din tâmple. Şi-i văd în jurul meu pe toţi strămoşii ţicniţi care sunt ai mei, dansând în jurul patului, consolându-mă, îmboldindu-mă, biciuindu-mă cu limbile lor de şerpi, rânjind şi strâmbându-se spre mine din tigvele lor pânditoare. Sunt inuman!"

Tropicul Cancerului